Interviu cu regizoarea Ana Mărgineanu

„Proiectul Despre România, numai de bine a apărut dintr-o nevoie de teatru personal"

Regizoarea Ana Mărgineanu a lansat proiectul „Despre România, numai de bine" ca pe o analiză neconvenţională a României de azi, bazată pe primele impresii despre oraşele din provincie. Pilotul acestui proiect este spectacolul „Poveşti adevărate, complet inventate despre Baia Mare", găzduit de Teatrul Municipal din Baia Mare, urmat de „5 minute miraculoase în Piatra Neamţ", la Teatrul Tineretului Piatra Neamţ.

Ai găsit o nouă „jucărie" regizorală cu acest proiect de reconstituire socio-cultural-artistică. Care e miza acestui serial, pe termen lung, şi cât îţi propui să-l extinzi?
Proiectul „Despre România, numai de bine" a apărut dintr-o nevoie de teatru personal. Dacă tendinţa generală în România este să iei un text universal pe care să încerci ulterior să îl adaptezi la realitatea românească din zilele noastre, prin aluzii şi trimiteri, acest proiect îşi propune exact opusul, pleacă de la un plan foarte local şi caută zona profundă, universală, de acolo.



Practic, Peca Ştefan (dramaturgul proiectului) şi cu mine mergem într-un oraş pe care nu îl cunoaştem, petrecem acolo un timp relativ scurt (două săptămâni la Baia Mare, cinci zile la Piatra) şi încercăm să aflăm tot ce putem despre locul respectiv, ne lăsăm impregnaţi de atmosfera lui. După această perioadă de cercetare/scormonire intensă, Ştefan scrie un text inspirat de oraş pe care eu îl montez după aia. Cred că e important de precizat că nu ne propunem să facem teatru documentar, nici spectacole istorice, ci mai degrabă crochiuri. Spectacolele sunt rezultatul primei impresii, primului impact pe care îl poate avea un oraş asupra noastră. De aceea nu includ „Bucharest Calling" în acest proiect - Bucureştiul e un oraş în care trăiesc de când mă ştiu, nu pot avea o „primă impresie" despre el. În măsura în care asemenea spectacole se adună într-un şir - de două, de trei, de cinci poate - putem  spera să realizăm un portret spart, gen puzzle incomplet al României.

Care sunt neprevăzutele într-un astfel de mod de lucru?
Multe... În momentul în care ne apucăm de lucru, nu numai că nu e scris textul, dar nici măcar nu avem cea mai vagă idee despre structura sau conţinutul viitorului spectacol. Nu ştiu, de exemplu, dacă voi avea nevoie de coregraf sau nu, ce tip de decor/ buget e necesar, în general nu ştiu nimic. Asta e foarte provocator, dar şi foarte stresant.

Ştii deja unde şi cum va fi al treilea episod al serialului?
Nu ştiu... sunt în legătură cu trei teatre din ţară, dar încă nu e nimic bătut în cuie.

Cum te percepi  în contextul actual al regiei româneşti de teatru - faţă de anii 2002-2005, când ai pornit în forţă, şi când teatrul românesc începea să distingă în sfârşit o nouă generaţie de tineri creatori de spectacole?
Nu prea am stat să mă analizez în contextul actual al regiei româneşti şi mi-e destul de dificil să mă privesc obiectiv, „din afară"... Nu cred că m-am schimbat foarte mult faţă de momentul în care m-am apucat de teatru; poate m-am mai blazat, cu siguranţă am mai îmbătrânit. În continuare îmi place să descopăr lucruri noi şi în continuare universul lucrurilor pe care nu le ştiu îl depăşeşte cu mult pe cel al lucrurilor pe care le ştiu. Asta îmi dă un soi de entuziasm în momentul în care mă apuc de un nou proiect.

În ce măsură simţi că ai trecut unul sau mai multe praguri de maturitate în profesia ta?
Experienţa trecută mă influenţează într-un fel sau altul, cred că e normal şi inevitabil, totuşi n-aş putea să identific „praguri de maturitate", poate şi din cauză că am mers pe poteci şerpuite şi ramificate, cu multe suişuri şi coborâşuri, nicidecum pe un drum drept. Când mă gândesc la traseul meu de până acum văd un labirint de opţiuni, în care mărturisesc că îmi place să rătăcesc...

Ţi-ai schimbat setul de criterii - în faţa textelor pe care le faci, a echipei pe care ţi-o formezi, a programului personal?
Echipele pe care am încercat să le formez s-au destrămat în timp, într-un fel sau altul. Niciodată nu am încercat să-mi fac un program personal, poate cu excepţia proiectului „Despre România, numai de bine". Cât despre textele pe care le lucrez, criteriile de selecţie au rămas neschimbate şi profund subiective: trebuie să răspundă întrebărilor pe care le am despre viaţă/lume/societate etc., din acel moment.

Cu care din spectacolele tale din trecut te identifici cel mai puţin acum?
Fiecare spectacol corespunde perioadei în care l-am făcut. Cu fiecare m-am identificat total în timpul repetiţiilor, şi din ce în ce mai puţin după premieră.



Crezi că a monta fără încetare e motorul care provoacă evoluţia profesională? Cum e în cazul tău?
Moto-ul meu e „montează dacă ai ceva de zis", dacă te roade ceva, o problemă, o curiozitate, o idee, şi nicidecum „montează fără încetare".  Cred că evoluţia profesională nu e provocată de numărul mare al montărilor, ci de puterea de a experimenta şi de a-ţi depăşi limitele cu fiecare dintre ele.