Interviu cu coregraful Pál Frenák

„Rătăcirea face parte din demersul artistic”

În 1998, la împlinirea a zece ani de existenţă în Franţa, compania Pál Frenák a devenit un organism de creaţie maghiaro-francez cu sediul în ambele ţări. Compania lucrează cu o o varietate de tehnici clasice şi moderne şi promovează un stil de dans unic, care încurajează mimica, limbajul semnelor şi simbioza elementelor de circ, teatru şi prezentări de modă. În 2010, Pál Frenák va realiza un spectacol de dans contemporan la Teatrul Naţional din Timişoara. Coregraful ne prezintă în interviul care urmează perspectivele sale asupra culturilor în care creează.

De ce aţi hotărât să vă stabiliţi în Franţa, în anii ’80, şi ce v-a determinat să vă întoarceţi ulterior în Ungaria?
În anii ’80, situaţia artistică era complet blocată în Ungaria, iar eu nu mai puteam să aştept. De fapt, nu m-am întors în Ungaria, locuiesc şi acum la Paris, cu familia mea. Îmi împart timpul între Ungaria şi Franţa. Viaţa între două ţări de limbă şi cultură atât de diferite îmi permite o privire distanţată şi o permanentă interogare. În Ungaria sunt multe de construit, obstacolele sunt altundeva, dar există setea de forme noi de spectacol din partea publicului. Am impresia că Europa centrală rezonează mai bine cu formele pe care le propun eu.

Cum v-a transformat ca artist experienţa franceză?
Franţa mi-a deschis, pur şi simplu, calea spre arta contemporană în general, spre arhitectură şi filosofie – cum ar fi Gilles Deleuze, care mi-a marcat enorm parcursul artistic. Franţa m-a îndrepat indirect înspre convingerile fundamentale ale copilăriei mele printr-o limbă nouă; prin ea şi prin cultura franceză mi-am luat o mai mare libertate şi o altă formă de recunoaştere a valorilor copilăriei mele. Astfel, în limbajul gestual, care este cel al limbii mele materne, trăit cu dificultate în copilărie din cauza privirilor exterioare, am regăsit o sursă nesecată de creaţie. Astfel, învăţarea unei alte limbi, franceza, mi-a permis să descopăr o verbalitate a limbii maghiare care îmi fusese, în mod ciudat, străină până atunci. Viaţa între cele două culturi îmi creează mereu recul una faţă de cealaltă. Nu am nici o prejudecată, caut permanent experienţa, sunt în acţiune directă cu materia spontană pe care mi-o propune momentul.

KáOsz! by Katalin Sándor

În ce fel apartenenţa la două culturi este unul dintre elementele care vă păstrează tinereţea, prospeţimea artistică?
E la latitudinea dumneavoastră să judecaţi acest lucru.

În ce măsură creaţiile dumneavoastră sunt traduceri ale unor stări şi întâmplări cotidiene?
Într-un fel, ele sunt o lectură exacerbată, răsturnată, a vieţii. Caut în adâncime surse pentru fiecare mişcare. Nu ştiu întotdeauna rezultatul, este o materie care trebuie lucrată şi prelucrată pentru a se cala cât mai just pe ideea iniţială. Cu toate astea, rătăcirea face parte din demersul artistic: întregul nu poate fi comprehensibil dintr-o dată. Până la urmă, ce avem de făcut este să surprindem clipa; ea este cea care compune şi ne permite să traducem corect o propunere.

Tricks&Tracks by Katalin Sándor

Creaţi spectacole în jurul câte unui concept – intimitate, gemelaritate etc. Sunt aceste spectacole rezultatul unei multiplicări de perspective asupra conceptului, în ce priveşte coregrafia? Dacă da, stabiliţi aceste perspective singur sau „asamblaţi” spectacolul şi în funcţie de propunerile dansatorilor?
Avem trame, fire care ne conduc, dar nici un concept nu mă poate invada. Nu am încredere în concepte, păstrez distanţa. Există întotdeauna un punct de plecare, dar, pe măsură ce lucrăm, acesta se deplasează, adesea dispare pentru a lăsa loc unui lucru mai important, născut din intuiţia în moment şi hazard. Acest ceva devine firul conducător, aproape alchimic, cel pe care nu-l stăpânim niciodată, dar care ne conduce în cel mai profund loc din noi înşine dacă îndrăznim să-l urmăm şi să-l ascultăm, chiar fără să ştim exact ce se întâmplă. Artistul este ca un animal la pândă, în ascultarea rezonanţelor pe care le recepţionează şi le transformă pentru a oferi lecturi posibile.

Twins by Anna Kirschner

În ce măsură, stabilind doi poli ai companiei dumneavoastră – Budapesta şi Paris – aţi creat un echilibru în dumneavoastră şi în interiorul trupei pe care o conduceţi?
Nu se pune problema echilibrului. Nici una nu mă satisface în absenţa celeilalte.

Ce date trebuie să aibă un dansator pentru a face parte din trupa dumneavoastră?
Trebuie să poată să se uite pe el însuşi şi, totodată, să mă suporte (râde). Trebuie să înţeleagă că nu e nimic de înţeles, că lucrurile se fac şi se desfac ca să reuşeşti să surprinzi justeţea unei secvenţe, a unei atitudini, a unui gest. În plus, dansatorul trebuie să îşi perceapă trupul ca pe o minunată materie rezonantă.

Seven by Attila Glázer

Consideraţi că dansul contemporan de avangardă poate fi plasat în orice cultură, oriunde în lume ?
Nu. Cred că nu putem duce orice formă de dans contemporan în orice cultură. Dar, cu delicateţe şi prin ajustări, ne putem apropia de ele.

Veţi crea un spectacol la Teatrul Naţional din Timişoara în 2010, un proiect mai special. Vă rog să detaliaţi puţin conceptul acestui proiect în care veţi lucra cu actori, nu doar cu dansatori profesionişti.
Îmi doresc o experienţă interesantă. Aş vrea să păstrez un fel de libertate asupra unui experiment, iar subiectul are un potenţial enorm. Am plecat de la ideea frontierelor şi culturilor – existenţe care se întretaie, viaţa între două locuri, între teritorii, în exil. Acesta este motivul pentru care este interesant să lucrăm cu actori, dansatori, acrobaţi – care «întretaie» forme de expresie şi au personalităţi foarte diferite. Îmi doresc mult să-i pot aduce într-un demers comun, de grup, în care individul se dispersează, se pierde puţin câte puţin, apoi renaşte şi înfloreşte.

InTimE by KNI