Interviu cu coregraful Manuel PELMUŞ

„Criticul român pare interesat numai de verdicte”

Citind articolele referitoare la recent încheiata ediţie a Festivalului Naţional de Teatru 2009, coregraful Manuel Pelmuş sesizează în discursul teatral românesc un „ton al discuţiei lipsit de echilibru şi injust, neinteresat de nuanţe”.

Mi-ai zis zilele trecute că felul în care a fost receptat jurnalistic ultima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru te-a dezamăgit şi am stabilit să vorbim mai multe despre asta într-un interviu. Ce te-a dezamăgit, mai exact, şi de ce simţi nevoia să reacţionezi?
Mi se pare că discuţia despre teatrul românesc, în general, oscilează între complexe de inferioritate şi anumite iluzii grandomane de superioritate. Tonul discuţiei nu pare niciodată echilibrat şi nici just. Nicidecum interesat de nuanţe sau contextualizări ale discursului teatral românesc. Pe de o parte, se spune că teatrul românesc e slab şi suferă – pe de altă parte se vorbeşte pe un ton superior şi repezit despre teatrul „experimental”, de parcă în România se face teatru experimental de când lumea şi am asimilat cam tot ce era de asimilat. E ceva foarte provincial în tipul ăsta de discurs critic. Nu stăm bine, nu prea avem cu ce să ne lăudăm, dar în acelaşi timp ştim noi mai bine cum e cu încercările astea inovative. Or, să fim serioşi, dacă vorbim de spectacol contemporan, de discurs, de post-dramatic, de conceptualism, de performance etc… nu cred că s-a asimilat mare lucru în România. Trupe deja „clasice” ca „Forced Entertainment” nu au călcat pe la noi. Nu suntem familiarizaţi deloc cu „post-dramaticul”, aşa cum mulţi îşi imaginează. Ba mai mult, unii chiar răsuflă uşuraţi, gen „bine că a trecut”. Cu siguranţă a trecut... pe lângă ei! Într-un domeniu care încă se caută, cred că ar fi nevoie de un discurs critic ceva mai nuanţat, care ar putea să plece de la premiza că n-au fost spectacole atât de diferite şi radicale pe la noi şi poate că ar trebui să fim mai puţin dornici să dăm verdicte pripite. Criticul român pare interesat numai de verdicte. E un gen de abordare depăşit şi puţin eficient pentru contextul românesc, în opinia mea. A încerca să înţelegi şi să explici propunerea unui spectacol (chiar slab), dar care îşi asumă o serie de riscuri artistice, ar fi mult mai productiv pentru situaţia actuală a teatrului românesc. Mult mai productiv decât să împarţi steluţe.

În ce fel te-a lezat felul în care a fost perceput „Cum traversează Barbie criza mondială” (Teatrul Naţional Timişoara, regia Alexandra Badea), spectacol în care semnezi coregrafia, invitat în FNT 2009 – cu alte cuvinte, în ce măsură nevoia ta de a da o replică este una de natură subiectivă?
Nu pot să spun că m-a lezat. Am o distanţă destul de mare faţă de lumea teatrului din România. Am citit câteva cronici care nu păreau interesate de nici un fel de analiză mai nuanţată a textului sau a tipului de propunere. Simt că e vorba foarte tare de o lipsă de criterii şi mă sperie că nu văd mari diferenţe de discurs între Alice Georgescu şi criticii mai tineri. Am citit un soi de răbufniri. Oameni cărora nu le place afişul, care nu ştiu sau nu au fost la Richard Schechner (invitat să susţină conferinţe în FNT – n.n.), dar care ştiu sigur că e datat, alături de alţii, care relatează că au fugit din sală, sau afirmă că „ştim noi cum se face selecţia”... Ăsta e discurs critic? Răbufnirile astea cu miză minusculă vor lumina scorbura teatrului românesc? Tipul ăsta de plezneală cu iz intelectual este marea soluţie? Ăsta să fie tipul de critic de care avem nevoie?

Cum consideri că ar trebui să se scrie despre arta spectacolului, în România?
Dacă te referi la artele spectacolului/performative, cred că ceva mai multă atenţie la ce se întâmplă în alte zone şi mai ales o încercare de a înţelege ce s-a întâmplat în artele spectacolului în ultimii cincisprezece ani ar fi binevenite. Ce înseamnă această transformare la nivel conceptual, discursiv etc.? Ne-ar ajuta poate să depăşim un pic situaţia în care ne aflăm.

Notă: Manuel Pelmuş se află în prezent în Cambodgia, implicat într-un „proiect destul de mare, în care sunt invitaţi peste douăzeci de artişti foarte cunoscuţi (curatori, scriitori, regizori, coregrafi, artişti vizuali, muzicieni) din ţări ca Slovenia, Austria, Germania, India, Liban, China, Turcia, Anglia, Singapore etc.” Zilnic au loc prezentări şi dezbateri împreună cu artişti cambodgieni, proiectul urmând a se finaliza în Singapore cu o serie de spectacole.