Interviu cu actorul şi regizorul Alexandru MIHĂESCU

„Ultimele ore din viaţa lui Ceauşescu” – dorinţa de a găsi forme noi de exprimare în teatrul politic

Actor nominalizat la premiile UNITER, cu studii în management cultural şi experienţă în regie, Alexandru Mihăescu joacă în „Ultimele ore din viaţa lui Ceauşescu”, un spectacol găzduit de mai multe teatre din Europa, prezentat în decembrie pe scena Teatrului Odeon din capitală. În prezent, spectacolul se află între două reprezentaţii - la Berna şi Zürich. Alex Mihăescu ne spune care-au fost etapele reconstituirii procesului dictatorilor pe o scenă de teatru.

Cum a pornit proiectul cu „Ultimele zile ale lui Ceauşescu”?
Pentru mine a pornit când am primit un mail de la un dramaturg din Hamburg, care m-a întrebat dacă vreau să mă pună în legătură cu realizatorul proiectului în România. Am zis da. M-a căutat autorul Milo Rau, mi-a zis că au realizat deja o serie de interviuri pentru acest proiect – cu Stănculescu, cu dizidenţi, cu Kemenici, cu Caramitru – şi că au nevoie de cineva care să le facă legătura cu lumea teatrului, să găsească actori etc. Aşa că am început prin a mă ocupa de casting. În timp ce făceam castingul, m-au văzut şi „jucând”, şi m-au întrebat dacă nu vreau să intru în spectacol ca actor.

De ce acest subiect? Datorită comemorării a 20 de ani de la Revoluţie?
Cred că asta că a fost mai degrabă o oportunitate pentru finanţare, nu motivul alegerii temei. E mai degrabă o întrebare pentru regizor. În cadrul dezbaterilor de la Berlin au fost întrebări în acest sens, la care Milo a răspuns. Până la urmă, este o căutare teatrală, este dorinţa de a găsi forme noi de exprimare în teatrul politic. Iar după 20 de ani, subiectul merită redeschis. Şi după 50 de ani din nou. Pentru că distanţele în timp îţi permit să observi lucruri care atunci poate nu erau clare.

Ţie ce revelaţii ţi-a produs redeschiderea acestui subiect?
Nu cred că pot să-ţi dau un răspuns surprinzător, dar mi se pare că a devenit „common sense” pentru majoritatea celor care se gândesc cu adevărat la ce s-a întâmplat în urmă cu 20 de ani – ceea ce spun mai mulţi analişti: că, pe lângă o mişcare populară, era în pregătire şi o „perestroika” românească. Iar dacă acest lucru a devenit „common sense”, mă înfrigurează gândul că nu se întâmplă mai nimic la nivelul justiţiei. Nu e bine să vezi acel proces complet scos din context. Era clar pentru toată lumea implicată că Nicolae Ceauşescu trebuia împuşcat în două ore. Asta elimină orice teorie a conspiraţiei. Dar o întrebare rămâne: ar fi fost totuşi mai bine să aibă un proces serios, chiar şi mai târziu, cu riscul să se mai tragă câteva zile în România? Pentru ca să pornim cu dreptul în democraţie şi poate să mai scăpăm de câteva personaje cu o integritate discutabilă? E greu de zis.

În ce gen de teatru ai încadra acest spectacol?
Dacă vrei, se apropie mai mult – sau, în orice caz, asta se urmăreşte – de o formă de teatru antic, în sensul pe care i-l dădeau atenienii care, atunci când vedeau Sofocle sau citeau eposurile, îşi vedeau propria istorie, şi învăţau. Încă o dată, nu e un „spectacol” de teatru, deci de „regie”, ci mai degrabă de „dramaturgie”, o formă de re-enactment care să pună publicul faţă în faţă cu un episod real.

În ce a constat pentru tine documentarea pentru acest spectacol?
Am lucrat cu înregistrarea, evident. Rolul pe care îl fac e cel mai departe de „original”. E singurul compromis faţă de transcriptul procesului. Creatorii spectacolului au luat ambii avocaţi ai apărării şi au făcut unul singur. Problema a fost că cele două personaje erau foarte diferite ca vorbire şi caracter, deci rolul a devenit până la urmă unul de compoziţie, care îl are la bază pe avocatul Teodorescu, iar la sfârşit preia o parte din „cuvântul în apărare” al lui Lucescu. Este, poate, discursul cel mai interesant din tot procesul, în care lui Ceauşescu i se spun în faţă lucruri de neconceput pentru acesta.

Pentru cine acest spectacol (cum se întreabă un critic în revista Metropotam)?
Pentru cine nu-şi pune această întrebare. Nimeni nu e obligat să meargă la teatru, sau să revadă ceva atât de dureros. Pentru fiecare e altfel.

Din câte ştiu, reprezentaţiile cu „Ultimele zile...” sunt urmate de discuţii cu publicul. Ce vă întreabă cel mai des spectatorii?
Am avut două discuţii până acum, la Berlin şi la Bucureşti. La Berlin, oamenii care nu au nici o legătură cu subiectul sunt miraţi în primul rând de „absurdul” procesului, de malpraxis dacă vrei, şi nu le vine să creadă. Întreabă dacă într-adevăr aşa a fost. Toată lumea ştie că Ceauşescu a fost împuşcat în urma unui proces înscenat. Dar atât. Detaliile, absurdul, tragicomicul, nivelul acestui proces sunt necunoscute.

Şi la Bucureşti?
La Bucureşti au vorbit mult Stănculescu şi moderatoarea. Nu prea erau permise întrebări din public, pentru că întâlnirea era transmisă în direct de TVR Cultural. Ţin minte că Stănculescu nu a spus nimic nou faţă de ceea ce ştiam deja din interviurile lui. Consideră în continuare că este închis pe nedrept şi se foloseşte de orice apariţie publică pentru a aminti acest lucru românilor. Îmi pare rău de el, într-un fel... un om carismatic devenit ţap ispăşitor.

Jucaţi acest spectacol şi în străinătate. În afară de Berlin, unde încă?
L-am jucat săptămâna trecută la Berna, şi săptămâna viitoare la Zürich şi Lucerna. Apoi depinde... Eu aş pleda să fie jucat mai des în România, deşi criticii se întreabă „pentru cine”. Publicul nu a reacţionat rău la Bucureşti. Tinerii, mai ales.

Spectacolul a intrat în repertoriul Teatrului Odeon?
Nu. Producţia a fost realizată cu bani germani şi elveţieni. La Odeon am fost musafiri. După acest turneu, îl vom juca doar dacă vom fi invitaţi de către alte teatre sau festivaluri.

Acest proiect te leagă din nou de spaţiul cultural german. Cum resimţi re-apropierea de Germania?
Hm... Am avut săli pline şi la Berlin, şi la Berna. Un public foarte mulţumit... a fost o experienţă plăcută. Dar am venit cu un spectacol şi o poveste din România... Pentru faptul că nemţii se interesează mai mult de teatrul politic şi au răbdarea să citească o subtitrare timp de o oră, fără ca spectacolul să fie foarte vizual sau să fie boulevard – pentru asta au tot respectul meu. Iarăşi... totul e relativ. Şi acolo, ca şi la noi, sunt spectacole şi spectacole. Noi am fost în teatre bune.

Nume:
Email (rămâne ascuns):
Raport:
Cod:	Vă rugăm să scrieţi în câmpul din dreapta, cifrele şi literele din poza alăturată. Vă rugăm să păstraţi şi literele mici şi mari.