Interviu cu scriitorul Cătălin Dorian FLORESCU

foto: Pia Grimbühler

„Am de ales între a fi mut ca elveţian sau de a veni în România pentru a-mi găsi graiul”

Personajul celui mai nou roman al lui Cătălin Dorian Florescu, o păpuşăreasă din România anilor '60, trăieşte în Timişoara şi are 80 de ani. Zaira e şi titlul cărţii pe care autorul ei - elveţian de origine română - o lansează în aceste zile în România, la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Oradea şi Timişoara. „Zaira” este a patra lui carte tradusă de Editura Polirom pentru cititorii din România, alături de „Vremea minunilor” (2005), „Drumul scurt spre casă” (2006) şi „Maseurul orb” (2007).

Cătălin Dorian Florescu a părăsit ţara în 1982, stabilindu-se la Zürich. Pentru „Wunderzeit” („Vremea minunilor”), publicat la Editura Pendo din Zürich, în 2001, a fost distins cu premiile Pro Helvetia şi Hermann Lenz (2001), Cartea de Limbă Germană a anului din partea Fundaţiei Elveţiene Schiller, Cartea anului în oraşul Zürich, Premiul Chamisso al Academiei din Bayern (2002) şi Premiul Anna Seghers (2003).

Îţi lansezi romanul „Zaira” în România. Cartea se concentrează pe o poveste biografică reală, din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, povestea unei păpuşărese care evadează din comunism în direcţia Statuii Libertăţii. Când şi cum a devenit Zaira, pentru tine, un potenţial subiect de roman?
Cartea începe înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, este o panoramă a întregului secol trecut. Povestea Zairei începe în România interbelică, trece prin comunism şi se termină în 2000. E romanul dezvoltării emoţionale a unui personaj: un caleidoscop de culturi, de sisteme politice diferite, de războaie. Zaira a devenit pentru mine subiect de roman la zece minute după ce am cunoscut-o la Timişoara. Am simţit imediat că e un personaj şi că povestea ei are un potenţial narativ impresionant.

Ce senzaţii îţi provoacă evadarea în fantastic pe uşa unei realităţi diurne? Faci asta cu uşurinţă, ca un cântăreţ de jazz atunci când improvizează?
E foarte important să ai respect şi simpatie faţă de povestea oferită şi de figurile ei, dar la fel de important este să te dezbari apoi de acest respect. Dacă onorezi exagerat realitatea, eşti tentat să uiţi de tine, de momentul tău creator, de libertatea şi responsabilitatea pe care le ai ca artist să transformi povestea în propria ta viziune. Un autor care nu consimte să intre în lumi suprarealiste, groteşti, cum fac eu adesea, va scrie o naraţiune lineară. Cineva care se blochează într-o direcţie nu va şti că există altfel de uşi. Atunci când lucrurile vin de la sine, nu poţi decât să-ţi urmăreşti propriul fir existenţial. Cu alte cuvinte, eu mă realizez în „Zaira”. De la prima frază scrisă eu sunt Zaira, eu dictez atmosfera şi conceptul cărţii în funcţie de cine sunt şi de cum am acces la mine însumi. Mi-ar fi frică să scriu o carte realistă pur şi simplu, fără voluptate şi abundenţă, fără suprarealism. Nu vreau să am o scriitură săracă - în sensul meu de a înţelege lucrurile -, o scriitură lipsită de imagini mari, de poezie, de umor.

Sacrifici un om ficţionalizându-i povestea?
Care ar fi alternativa, în cazul poveştilor lui Ioan Timiş („Maseurul orb” - n.r.) şi a Zairei? Să rămână în anonimat, să rămână mute. Abandonul lor ar fi fost o varianta dureroasă, mai ales pentru un artist care le surprinde potenţialul de frumuseţe şi caută să le transforme într-un act creativ care să îmbogăţească lumea, nu să-i sustragă ceva. Zaira a simţit că poate să-mi încredinţeze povestea ei. Cartea conţine viaţa inventată a Zairei, dar totuşi viaţa ei.

Nu ţi-e teamă că s-ar putea s-o traumatizezi, dacă îşi va citi viaţa aşa, reinventată?
La asta nu m-am gândit. Ea nu a citit până acum decât 150 de pagini. Cert e că în momentul în care îi întâlnesc pe Zaira sau pe Ioan maseurul şi le spun că nu urmează să le scriu biografia, ci să o reinventez, mă bazez pe faptul că sunt responsabili pentru decizia lor. Zaira şi Traian Dorgoşan au avut timp la dispoziţie să se gândească dacă vor să le schimb numele în carte sau nu. Mi-ar fi greu să renunţ la numele Zaira, pentru că este unic, e numele de titlu. Plec de la responsabilitatea oamenilor adulţi de a spune pot sau nu pot, sau e prea mult. Cu personajele de până acum am avut noroc. Ioan Timiş cred că s-a simţit chiar onorat - el, care a iubit scriitorii zeci de ani, deodată să devină subiect de carte! Zaira este, cel puţin la prima vedere, detaşată de evenimente. În cazul ei, e vorba de un specific al trăirilor dramatice pe care noi nu îl putem înţelege, despre care generaţia noastră nu mai ştie nimic. Ea are biografia tipică secolului XX, a celor ce s-au născut înainte, în timpul sau imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Noi nu ştim azi ce înseamnă să fugi falsificându-ţi viza, să o prezinţi ofiţerului SS care se uită când la poză, când la tine, să ajungi prin Praga la Viena şi apoi în America, unde să munceşti ca spălător de vase. Eu cred că s-a detaşat, datorită spiritului de conservare. Şi e actriţă, deci cunoaşte acest joc de a fi şi a nu fi. E adevărat că puţini scriitori iau în calcul traumatizarea celor care le inspiră personajele. Suntem atât de artişti, atât de egocentrici atunci când găsim o poveste bună, încât cu mare neplăcere ne-o lăsăm smulsă. Artistul-dictator care spune „mi-ai dat povestea, acum e a mea” chiar există. Altfel nu faci nimic. Trebuie să rămâi pe poziţie, şi nu poţi să faci asta dacă la începutul drumului nu eşti foarte determinat.

Dacă biografia unui om - de pildă a Zairei - contează extrem de mult în faza de proiect a cărţii şi în momentul scrierii ei - în ce măsură persoana, secătuită de prerogativele ei literare, îţi mai captează interesul şi după finalizarea cărţii? Cu alte cuvinte, mai este persoana aceea interesantă pentru tine după ce i-ai filtrat povestea şi cumva ai consumat-o tu însuţi?
Nu devin prietenul personajelor mele. Păstrez o oarecare apropiere cu aceşti oameni, prin telefon, prin e-mail, dar nu devin prietenul lor, nu e ăsta scopul meu. Poziţia mea e clară, la fel cum poziţia lor este clară, altfel lucrurile s-ar amesteca prea mult şi respectul ar deveni decisiv. Eu trebuie să fiu şi înăuntrul şi în afara lumii lor. Nu-mi permit să intru într-o zonă nefastă pentru text.

O carte, când are la bază o poveste reală, sporeşte nu doar dramatismul, ci şi atenţia cititorului ei - acesta urmăreşte unde se desparte ficţiunea de real, simte că nu e vorba de o proiecţie, ci de o realitate, şi nu poate ignora - cred eu - elementul de senzaţional pe care îl conţine. Mizezi pe toate aceste efecte atunci când îţi alegi subiectele?
În literatură nu contează graniţa dintre realitate sau ficţiune, dintre adevăr sau minciună, ci sâmburele de sens, de viaţă trăită, pe care o conţine povestea. O minciună bine spusă are valoarea aurului. Mă amuză interesul pe care ziarele îl acordă senzaţionalului, faptului că Zaira există. Pentru mine nu are nici o importanţă. Probabil că alţi scriitori ştiu despre ce vorbesc. Un text literar are un adevăr propriu, care e în el, în logica, în structura lui - îşi stabileşte cumva o a treia entitate, care nu sunt nici eu, nici Zaira, e altcineva, încă de la prima frază. „Zaira” începe cu: „Prima călătorie ameţitoare a vieţii mele a fost aceea prin mama”, iar „Maseurul orb” cu: „Mai exista o sămânţă de frumuseţe; atât timp cât credeam acest lucru, eram în siguranţă”. Sunt două începuturi care conţin cu totul alte tonalităţi şi teme.

Prima frază e diapazonul fiecărei cărţi?
Nu, dar e importantă. Fiecare frază determină logica interioară a istorisirii, care nu are nimic de-a face cu faptul că Zaira există sau nu. Povestea are deja un adevăr propriu, care trebuie să fie valabil şi peste 100 de ani, când Zaira, tu şi cu mine nu mai existăm, care trebuie să fie valabil în puncte geografice diferite, acolo unde pe cei care îmi cumpără romanul îi doare fix în cot dacă Zaira există sau nu.

Ai afirma că odată cu „Zaira” ai construit o legendă?
Nu. Nu exclud să fie aşa, dar nu mi-am bătut niciodată capul cu acest lucru. Singurele lucruri care m-au interesat au fost structura cărţii, coeziunea ei, frumuseţea, logica, pentru că altfel nu-ţi iese acţiunea, nu poţi să scrii omogen. E drept că „Guernica” lui Picasso creează o legendă despre Guernica bombardată, iar filmul „Pianistul” creează o legendă despre omul pe care îl portretizează. Dar legenda nu o facem numai noi, artiştii. Legenda este un act comun, un act de împroprietărire a unui întreg spaţiu cultural cu o temă, iar povestea devine la un moment dat de sine stătătoare, circulă.

De ce poveştile centrale pe care le foloseşti în cărţi sunt din România („Maseurul orb”, „Zaira”) şi nu din Elveţia, unde trăieşti de aproape 30 de ani?
Întrebare bună, dar deja sunt cu un pas înaintea ta, pentru că în romanul pe care l-am încheiat acum trei săptămâni acţiunea se petrece nu doar în Banatul anilor 1930-1950, ci şi în Alsacia şi Lorena secolului 17.

Cât de diferit e tipul de documentare pentru o perioadă istorică încheiată, faţă de o perioadă a cărei realitate o poţi verifica pe viu? Când ai scris „Zaira” ai fost la Washington, ai studiat terenul pe care ţi-ai plasat povestea - dar aici cum a fost?
Am fost şi în Alsacia şi Lorena.

Da, dar nu în secolul 17!
Nu, dar am citit totul despre acele locuri. Cunosc topografia Lorenei, flora şi fauna, am umblat prin munţi, pe rutele pe care a trecut strămoşul personajului. Mulţi francezi şi nemţi au venit în Banat din satele Lorenei. În Tomnatic, care în germană se cheamă Triebswetter, majoritatea populaţiei a venit dintr-o regiune salină. Am cutreierat tot acest platou care e destul de sterp, am trecut munţii până în Alsacia, am citit despre războiul de 30 de ani, despre oamenii care se mâncau unii pe alţii, despre armata suedeză protestantă care se bătea cu cea habsburgic-catolică, despre ţăranii care se răsculau împotriva suedezilor şi erau răstigniţi pe străzi. Am fost în cimitirul celor 1600 de ţărani alsacieni masacraţi pentru că omorâseră o întreagă garnizoană suedeză. M-am documentat despre lorenii care au venit în Banat în mai multe valuri, trimişi de Maria Tereza şi de emisarii care au zis „primiţi pământ fără să plătiţi taxe trei ani” - astfel că ei au plecat, au ajuns la Ulm, în număr de 10.000. Ca să treacă Dunărea au construit plute, pe care au pus animale, saci, mâncare, tot ce apucaseră să ia cu ei. Din loc în loc erau controlaţi, iar dacă erau protestanţi-luterani erau bătuţi şi trimişi să se catolicizeze. Şi au ajuns în Banat, o zonă mlăştinoasă cu tifos şi boli de tot felul. Pe toată suprafaţa bănăţeană de şes erau doar câteva sate şi Timişoara - în rest, câmp pentru bovine. Administraţia habsburgică a început să le dea oamenilor materiale să construiască sate; ei au zidit întâi cârciuma şi apoi biserica.

Deci tot de-acasă îţi iei poveştile!
Păi e imposibil să ai un Tomnatic în Elveţia, e imposibil să dai de o Zaira în Elveţia. Eu scriu altfel decât colegii mei elveţieni.

Eşti exotic pentru ei?
Da, desigur. Ei sunt foarte lini, foarte bravi şi foarte plicticoşi, pentru că nu au poveşti şi nu au spiritul dramatic de-a le căuta. Există câteva cărţi bune apărute în Elveţia, care au luat şi premii, dar în general se scrie foarte, foarte modest. Am de ales între a fi mut ca elveţian sau de a veni în România pentru a-mi găsi graiul.

Ficţiunea pură poate fi pentru tine miza unor proiecte viitoare?
Romanul de care îţi vorbeam este ficţiune pură, e inventat de la zero. E un pas înainte pentru maturizarea mea ca scriitor.

Ce ai gândit, ca scriitor român care scrie în germană, când Herta Müller a primit premiul Nobel pentru literatură?
Problema cu Herta Müller e complicată şi-l pune pe oricare scriitor care se exprimă critic în situaţia de a fi atacat - pentru că întotdeauna eşti mai puţin decât Herta Müller, care a reuşit. Oricând se poate spune că e vorba de invidie. Apreciez foarte mult la Herta Müller estetica scrisului, stilul pur, unic, pe care mulţi nu-l pot citi - un stil care rămâne în gât. A citi Herta Müller e o muncă pur şi simplu, înseamnă să citeşti frază cu frază şi să o prelucrezi. Scriitura ei are caracter, ceea ce e aproape unic în această lume veşnic în căutare de senzaţional. Faptul că şi-a continuat drumul în acest mod e important. În comparaţie cu ea, eu nu sunt aşa de împovărat de comunism şi de securitate. Am plecat din România la o vârstă fragedă şi am avut şansa de a crea lumi mult mai colorate decât ale ei. Dacă e bine sau nu, asta nu ştiu. Nu e funcţia unui scriitor să fie birou de turism pentru o ţară. Graniţele şi posibilităţile unei scriituri trebuie văzute în interiorul acesteia. Herta Müller are o estetică minunată, o frazare fantastică şi se simte în ea individul care vrea să scrie aşa şi nu altfel, care nu face compromisuri. Eu fac mai multe compromisuri, scrisul meu e rapid, se citeşte fluent, curge. Mizez pe imagine, scriitura trebuie să fie simplă, ca scena din spatele ei să iasă în evidenţă. Pe de altă parte, nu cred că Herta Müller se crede o scriitoare româncă, în nici un caz. Eu nu am ambivalenţa scriitorilor germani de origine română care trăiesc în Germania. În cazul lor, această ambivalenţă exista şi când erau în ţară - erau români şi nu erau, erau nemţi şi nu erau, trăiau într-o comunitate, dar nu-i aparţineau. În Germania, în afară de Herta Müller, care a reuşit să fie acceptată ca scriitoare germană, sunt mulţi, mult mai anonimi decât ea, care au această problemă: nu sunt scriitori nemţi, când vorbesc germana au accentul de aici, temele şi le caută şi în România, deşi aici nu s-au simţit acasă etc. În timp ce eu pot spune clar că aici e acasă şi că de aici îmi iau temele. Ei sunt între lumi mai mult decât mine. La Herta Müller nu mi-a plăcut monotematica pe care a păstrat-o 20 ani, cu toate că în ultimul roman pare că s-a reinventat. Eu am încercat să mă dezvolt de la o carte la alta. Desigur că temele de subtext există întotdeauna, sunt temele vieţii mele, dar lumea din „Vremea minunilor” e cu totul alta decât cea din „Zaira”. Sunt compatriot cu Herta Müller numai pe jumătate.