Interviu cu regizorul Adrian TAMAȘ

„De când am descoperit literatura mare îmi creez tot felul de scenarii în minte”

Constănțean, s-a mutat la București în 2002, hotărât să-și glorifice competențele în mate-info la Politehnică, dar s-a simțit atât de bine ca spectator de teatru încât, după cinci ani de Politehnică, s-a decis să se facă autor. De spectacole. Adrian Tamaş a absolvit secția regie a UNATC în 2010, cu spectacolul de licență Despre viața lui Zeze și Adevărul despre moartea sa (comedie SF) de Marius Damian, la Teatrul Luni de la Green Hours, București, și urmat de comedia Sora mea geamănă de Cristina Tamaș, la Teatrul de Copii și Tineret „Elpis” din Constanța. A făcut, de asemenea, asistență de regie pentru spectacolul regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Odeon Pyramus & Thisbe 4 You. În prezent montează la Teatrul Național Timișoara Copenhaga de Michael Frayn, cu o distribuție formată din actorii Ramona Dumitrean, Ion Rizea și Ionuț Caras.

Te-ai convertit de la Politehnică la teatru. De ce?
Eu sunt din Constanţa, unde arta e pe planul zece – primele planuri fiind ocupate de încercarea de a face bani din orice. Atunci când am venit la Bucureşti am descoperit teatrul independent – Act, Green Hours – care mi-a deschis ochii spre arta spectacolului. Mi-am dorit să schimb cu 180 de grade direcţia în care mă îndreptam. Absolvisem liceul de mate-info şi parcursul era oarecum logic. E cazul multor tineri din ziua de azi, nu există formarea de competenţe în baza căreia să ştii la vârsta majoratului ce carieră să urmezi.  

De ce regie şi nu altceva din domeniul teatral?
Pentru că de când am descoperit literatura mare – Dostoievski, romanul american etc. – îmi creez tot felul de scenarii în minte. Am citit apoi şi lucruri interesante despre mari regizori, despre felul în care creează universul pe peliculă, pe scenă, am început să şi scriu despre mari regizori de film pentru revista Tomis şi, în felul acesta, mi-am croit drumul. E drept, puţin mai târziu, dar tot e mai bine mai târziu decât niciodată.

Cele două spectacole pe care le-ai montat până acum se bazează pe texte contemporane românești. Ai o afinitate pentru dramaturgia românească contemporană?
Nu nepărat, însă de multe ori un text german sau american nu rezonează sută la sută cu spectatorul român. În România există dramaturgi foarte buni și se scrie revoltat; cu starea de spirit care conține îndemnul: Curăță-ți locul din fața curții.

Acum montezi un text al unui englez, Michael Frayn. Ce te-a făcut să vrei să montezi Copenhaga?
Când am citit acest text – care conține foarte multă filosofie, Frayn fiind la origine filosof – am găsit un lucru care mă preocupa de multă vreme: responsabilitatea omului de știință față de societate și felul în care este văzută ea de către savanți. Pentru că savanții, fie nu se preocupă deloc de felul în care știința și descoperirile pe care le aduc în societate vor fi folosite mai departe – și aici putem discuta de Oppenheimer, care a produs bomba atomic㠖 fie, dimpotrivă, își pun întrebări serioase despre felul în care ceea ce descoperă va fi utilizat în continuare. A doua variantă e cea care stă la baza conflictului dintre Werner Heisenberg, șeful programului nuclear german, și Niels Bohr, părintele său spiritual – una dintre mințile strălucite din spatele Proiectului Manhattan responsabil pentru ororile Hiroshima şi Nagasaki. Dar, chiar mai presus de această responsabilitate, există în text o relație cu totul specială între Bohr și Heisenberg, relație care s-a frânt definitiv din cauza situației geopolitice – Heisenberg fiind german, Bohr, danez sub ocupație germană, pe jumătate evreu. Vizita misterioasă din 1941 pe care Heisenberg i-o face lui Bohr ridică extraordinar de multe întrebări, mai ales din categoria celor care încep cu Ce ar fi fost dacă...? Frayn nu dă un răspuns definitiv și nici nu cred că trebuie să-l căutăm, important e că niciodată nu putem afla ce gândește celălalt. Tocmai de aceea, întâlnirea se termină atât de abrupt. Heisenberg spune ceva, Bohr înțelege altceva; Heisenberg își riscă viața spunându-i lui Bohr că există un program nuclear german pentru a construi un reactor, Bohr înțelege că germanii au soluția pentru a construi bomba atomică. Și asta într-o epocă în care încă nu era o certitudine faptul că se poate construi o asemenea armă devastatoare.

Care e raportul de lucru dintre tine și actori, având în vedere că ei au mai multă experiență în teatru decât tine?
În fiecare zi învăț ceva de la ei și le mulțumesc pentru asta. Eu încerc să aduc ceva în plus din documentarea și pasiunea pe care am făcut-o pentru acest subiect, pentru ororile și dilemele celui de-al Doilea Război Mondial, dar și pentru acest mediu clocotitor al științei – de la descoperirea relativității de către Einstein, până la elaborarea interpretării Copenhaga, care a condus la era tehnologică de azi. Adică modelul atomic descoperit de Bohr este principalul responsabil că azi avem calculatoare, dar este și principalul responsabil că avem bombe atomice. Atunci când scoți geniul din lampă nu mai poți să îl bagi înapoi, îl iei cu bune și cu rele.

Scenografia spectacolului conține tehnici speciale. Despre ce este vorba, mai exact?
Există o anumită tehnologie elaborată de Microsoft pentru consolele de jocuri Xbox, Kinect, o cameră cu infraroșu care poate fi folosită pentru a permite interacțiunea dintre utilizator și proiecție. Adică te poți juca tenis, fotbal etc., folosindu-ți întregul corp drept controller. Folosind Kinect-ul, actorul poate manipula decorul-proiecție fără a fi nevoie să se recurgă la senzori de mișcare sau la alte tehnologii, prohibitive pentru teatru.

De ce ai ales tehnica asta pentru acest spectacol?
Pentru a ilustra anumite noţiuni abstracte pe care Heisenberg și Bohr le explică de-a lungul textului legate de fizica cuantică, inventată practic de ei. Cea mai stranie lege, principiul incertitudinii, spune, în cuvinte simple, faptul că noi nu putem ști niciodată totul despre universul din jurul nostru, iar acesta nu este un fenomen cauzat de limitele aparatelor de măsurare. Este o caracteristică implicită a universului, cea care l-a făcut pe Einstein să declare deranjat: “Dumnezeu nu se joacă cu zarurile.”

Ce-ți dorești să realizezi în mod special ca regizor?
Vreau în primul rând să comunic cu publicul. Și nu caut orice fel de public, ci un public care vrea să-și pună întrebări, care vrea să afle mai multe despre el însuși și despre lumile din jurul lui.