Interviu cu muzicianul Vlaicu GOLCEA

„Asta e de fapt ideea unei echipe - ca oamenii să se inspire unul pe celălalt”

Muzician de jazz cucerit de teatru, Vlaicu Golcea a primit în 2009 Premiul UNITER pentru muzică de teatru. Alături de Radu-Alexandru Nica (regie), Dragoş Buhagiar (scenografie), Florin Fieroiu (coregrafie) şi echipa de actori a Teatrului German de Stat Timişoara, semnează proiectul „Shaking Shakespeare” - spectacol a cărui premieră va avea loc în această săptămână, la Timişoara.

Care au fost ideile de început pentru muzica din spectacolul „Shaking Shakespeare” şi cum aţi ajuns la versiunea finală?
M-am bazat pe faptul că îi cunosc foarte bine pe cei cu care am lucrat. În cazul acesta, este al treilea spectacol pe care îl fac împreună cu Radu Nica, cu Dragoş Buhagiar şi cu Florin Fieroiu - de care mă leagă o prietenie umană şi artistică îndelungată. Am mers pe un teren empatic sigur. Bazându-mă pe încrederea pe care sper că i-am câştigat-o lui Radu, am venit cu o propunere destul de radicală ca univers sonor. Mă gândeam la un tip de muzică de scenă care - dincolo de faptul că urma să fie în acord cu stilistica spectacolului - să fie rezultatul căutărilor mele din momentul ăsta: cum faci artă în 2010, cum trebuie să arate şi să sune un spectacol în 2010 etc. Mai mult decât atât, ştiam că vin într-un teatru german după ce tocmai văzusem „Hamlet”-ul lui Thomas Ostermeier la Bucureşti, un spectacol care mi-a plăcut teribil fiindcă era extrem de rotund, inclusiv muzical - genul de spectacol care îţi place sau nu îţi place. Propunerea mea radicală ar fi trimis spectacolul undeva în zona asta. La Timişoara, trebuind să mă adaptez la posibilităţile tehnice ale teatrului, mi-am dat seama că nu poate fi în nici un caz vorba de aşa ceva, plus că, urmărind primele repetiţii, am constatat că lucrul la care mă gândisem nu era neapărat cea mai justă soluţie în formula asta.

Vlaicu Golcea, Foto de Cosmin Bumbut

O mare parte din muzica de spectacol e făcută în timp ce Florin repeta cu actorii. Are o estetică a anului ăstuia, dar nu te face neapărat să zici că e ceva modern. Cred că a fost o soluţie legată strict de structura piesei, de faptul că sunt foarte multe poveşti, cu problematici diferite, iar asta face ca muzica să nu fie ştampilabilă şi monocromă.

În ce măsură te influenţează o scenografie, o coregrafie sau chiar actorii atunci când compui muzica pentru un spectacol de teatru?
Foarte mult. Dar nu pot să comunic cum anume mă influenţează. E un input pe care îl primesc inconştient. Se creează o atmosferă. Şi cred că asta e de fapt ideea unei echipe - ca oamenii să se inspire unul pe celălalt. De aceea şi lucrez atât de bine cu Florin - pentru că nu ne raportăm unul la celălalt, ci ne potenţăm reciproc.

Ai făcut şi muzica spectacolului „Hamlet”, de Radu Nica, la Sibiu. În ce cheie aţi lucrat atunci - având în vedere că era vorba tot de Shakespeare şi tot de Nica?
Acolo, la modul cel mai sincer, a fost o negociere mult mai mare, fiind prima noastră colaborare. A fost un proiect în care ne tatonam, şi am mers mult mai mult pe propuneri pe care i le-am făcut lui Radu. Dar nu ştiu dacă faptul că faci Shakespeare trebuie să fie o sabie deasupra capului. „Hamlet” este atât de mare, încât nu cred că mai poţi scoate ceva ce nu s-a scos din acest text. Poţi doar să faci un exerciţiu de virtuozitate, de imaginaţie, ca să îl foloseşti ca sursă de inspiraţie într-un discurs contemporan. Ideile universal valabile care sunt acolo, spuse în stilul respectiv, în condiţiile istorice date, bineînţeles că vorbesc despre adevăruri  şi nevoi fundamentale ale omului, însă azi trebuie să vezi în ce măsură poţi să rezonezi cu aceste problematici, cum încerci să le expui publicului, cum faci spectatorul să participe la un anumit tip de expunere a problematicii. Dar nu cred că trebuie să reprezinte o presiune. Adică rău nu ai cum să îi faci lui Shakespeare. În cel mai rău caz, pari un diletant trist care a încercat şi el să pară interesant. Cred iarăşi, că dincolo de piatra asta de încercare, să faci Shakespeare în ziua de azi trebuie să fie un lucru asumat sută la sută. Pentru a te întoarce la Shakespeare, din tonele de piese care se scriu astăzi, trebuie să ai un motiv foarte adânc. De aceea, nici la „Hamlet” nu am fost stresat de apartenenţa textului - cu atât mai mult cu cât era vorba de o dramatizare. Acolo, muzica nu are mare legătură cu lumea shakespeariană sau cu amprenta acelor timpuri, ci este un limbaj exclusiv contemporan care încearcă, alături de proiecţiile video, să completeze ceea ce se întâmplă pe scenă, într-o estetică accesibilă nouă.

Foto din spectacolul Shaking Shakespeare

Ai deschis uşa colaborărilor în teatru cu Radu Afrim. Cum te-ai cunoscut cu el?
Da, „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” a fost prima mea colaborare în teatru. Cu Radu m-am cunoscut la Green Hours, unde am fost să văd Kinky ZoOne, care mi-a plăcut teribil. Radu a venit la mine pur şi simplu - ştia muzica pe care o făceam - şi mi-a spus că i-ar plăcea să lucrăm împreună. Mi-am zis că nu poate fi decât foarte interesant. Aşa am făcut „Mansardă...”, cu o muzică exclusiv compusă „pe mail” - nu am ajuns să văd spectacolul decât la premieră. La vremea aceea credeam că regizorul montează muzica în spectacol; unii dintre regizori mai cred şi astăzi chestia asta. La Radu e justificat o mie la sută. Lui, dintre toţi regizorii cu care am lucrat, aş fi cel mai liniştit să-i predau muzica şi să îi zic să facă ce vrea cu ea, fiindcă ştie ce face. Deşi am libertate, mă simt mult mai tributar proiectelor sale, pentru că rezonez foarte mult cu stilul lui, şi atunci las garda extrem de jos.

Ai spus într-un interviu că deşi te-ai format în jazz, nu mai faci jazz. Te-a furat teatrul definitiv?
Sper ca în interviul acela să fi detaliat că jazz-ul ca mainstream e lucrul în care nu mai cred. Şi cânt extrem de rar, pe de altă parte. În ultima vreme nu depăşesc cinci-şase concerte pe an. Pentru că mă preocupă foarte mult muzica de scenă, dar în acelaşi timp şi pentru că îmi pun tot felul de întrebări legate de persoana mea - de ce sunt pe o scenă când sunt pe o scenă, dacă am ceva de comunicat, în ce fel sunt interesant pentru oamenii care vin să mă vadă. Fiindcă o muzică lipsită de mesaj social este un act de exhibiţionism, o nevoie absolut incontrolabilă de a cânta în faţa altor oameni. Şi atunci mă problematizez - de ce vin oamenii, ce văd, sunt sau nu sunt în stare să practic un tip de sinceritate muzicală la care mi-aş dori să ajung. De aceea m-am şi lăsat de jazz - pentru că de vreo două-trei ori, pe scenă, m-am plictisit în timp ce cântam. Mi-am dat seama că în momentul acela trebuie să se oprească totul. În plus, nu mai vroiam să funcţionez într-o muzică ce propovăduieşte libertatea, dar este închisă stilistic şi manierizată. Jazz-ul a devenit o manieră de a face muzică, este o muzică scolastică, se predă, se învaţă, şi este cântată de foarte multă lume, dar asta e o altă discuţie. Odată cu trecerea anilor şi a concertelor, realizez că jazz-ul este o muzică eminamente afroamericană, care s-a născut în nişte condiţii sociale, istorice şi politice care nu au nimic de a face cu mine, care m-am născut în 1974, am trăit 15 ani în comunism şi apoi în capitalism. Nu am cum să reproduc tipul de experienţă din care s-a născut această muzică. Sigur că se poate cânta, că până la urmă poţi să cânţi orice, dar aşa cum mi se pare absurd - şi exagerez acum - ca un japonez să cânte muzică din Oaş, mi se pare absurd ca un alb european să cânte o muzică născută din raţiuni pe care nu le-a experimentat. Privind în urmă la tot ceea ce-mi place mie, n-am ascultat nimic din anii ‘70 încoace care să mă convingă că jazz-ul a mers mai departe şi are aceeaşi consistenţă. Cred că şi-a trăit cumva perioada.

Foto din spectacolul Shaking Shakespeare

Totuşi nu ai renunţat la muzică, ci doar la jazz. Câte albume ai scos în ultima vreme?
Înainte scoteam mai multe, acum m-am oprit, pentru că nu mai am timp. Am trei proiecte în paralel. Unul se numeşte Aievea şi e produsul de care sunt cel mai mândru. Muzica se poate descărca gratuit de pe site-ul www.aievea.ro. Conţine şi jazz, şi pop, şi un feeling de rock, şi ceva din noi. Nu este ştampilabilă uşor. Al doilea proiect e tot de fuziune, dar cu muzicieni de muzică clasică. Am avut mai multe concerte în formula asta, mai mult pe afară, ce-i drept, am şi scos un disc împreună cu nişte polonezi, cu creaţia lui Karol Szymanowski. Acum vreau să mă focusez pe generaţia românească de compozitori de după George Enescu - ei, muzicienii acustici, să cânte exact ce a scris Enescu, iar eu să vin peste cu un comentariu electronic. Proiectul se numeşte Bucharest AV. Iar al treilea proiect, MIDI Overdose, îi include pe Tavi Scurtu şi pe Uţu Pascu, împreună cu care am cântat zilele trecute la Street Delivery, în Timişoara. E un proiect care pune într-o situaţie de empatie muzicală trei oameni de scenă, care nu repetă niciodată şi merg cu capul înainte.

Foto din proiectul Aievea, foto de Camil Dumitrescu

Nu te-ai gândit să pui muzica de teatru pe un album?
Ideea unui CD cu muzică de teatru am avut-o anul trecut, imediat după ce mi s-a oferit premiul UNITER. Mi-am zis că într-un fel sau altul, în lumea asta mică, în care oricum nu contează nimic, poate că un obiect de genul ăsta ar valida cumva decizia juriului de a-mi acorda distincţia. Am făcut însă o selecţie la sânge cu ce am considerat reprezentativ şi au rezultat peste două CD-uri, aşa că am renunţat. Dar săptămâna trecută m-am întâlnit cu o domnişoară drăguţă care lucrează în PR şi căreia ideea de a face un astfel de disc i se pare bună; cu ajutorul ei s-ar putea ca în ceva timp - poate chiar de Ziua Mondială a Teatrului - să produc totuşi acest album cu coloane sonore.

Foto din proiectul Bucharest AV

Ce proiect nou pregăteşti?
Ceva la care visez cu ochii deschişi. „Opinia publică” de Aurel Baranga, la Teatrul Naţional „Radu Stanca”. Cu Theodor Cristian Popescu şi Dragoş Buhagiar, un spectacol de care sunt convins că este nevoie. E o piesă excepţional scrisă şi mă intrigă enorm personajul Baranga. Piesa s-a jucat în comunism cu casa închisă, fiind în orice moment o satiră sinistră la adresa regimului. Cristi a venit cu ideea de a face o montare de tip teatru documentar - spectacolul fiind parte dintr-o instalaţie care conţine imagini şi interviuri cu Baranga, o scurtă înregistrare din piesa jucată pe vremuri ş.a. Vom face spectacolul în cel mai adânc respect faţă de ce a fost atunci, fără să se înţeleagă că suntem nostalgici. Aştept foarte tare acest proiect, pentru că Sibiu este unul din puţinele oraşe în care pot să lucrez exact aşa cum îmi doresc din punct de vedere audio - acolo este tehnica necesară, disponibilitatea necesară, sunt doi operatori de sunet mici artişti la rândul lor. Sper să îmi pot duce la capăt ideile, iar la final să se vadă creaţia, nu obstrucţionarea de mijloace.