Interviu cu Francisco Camacho

”Nu am învățat mișcarea. Am trăit-o”

În primitorul Studio 33 al companiei  de dans contemporan EIRA , din centrul Lisabonei, am avut prilejul să stau de vorbă cu unul dintre cei mai renumiți coregrafi contemporani portughezi, Francisco Camacho. Creațiile sale sunt apreciate și recunoscute peste tot în lume: Canada, Spania, Franța, Italia, Belgia, Germania, Anglia, Elveția, Finlanda, Slovenia, fiind premiat cu distincții extrem de valoroase pentru lumea dansului: ACARTE și Bordalo. În vârstă de 43 de ani, Camacho conduce din 1993 compania EIRA și predă  atât în Portugalia, cât și la Academia de Artă Turku din Finlanda.   A studiat dansul la Compania Națională Bailado și la Baletul Gulbenkian din Lisabona. A susținut numeroase workshop-uri la New York,  unde a urmat și cursurile celebrei școli de actorie Lee Strasberg. De-a lungul timpului a dansat cu mari coregrafi, cum ar fi Meg Stuart, Paula Massano sau Alain Platel. Recent a avut la Lisabona,  premiera cu R.I.P, în cadrul Festivalului Temps D Images, iar de anul trecut, este implicat în proiectul ADAPT, finanțat de Uniunea Europeană.

Pentru mine Lisabona este o lume magică. Un univers parcă născut pentru artă, unde a creat unul dintre cei mai mari și enigmatici poeți pe care i-a dat acest pământ, Fernando Pessoa.  Ce înseamnă pentru tine Portugalia, ca artist și ca om, dincolo de datele geografice și identitare?

Ideea mea despre artă a început de la experiențele pe care le-am trăit. De la ceea ce am simțit, de la ceea ce am citit, de la ceea ce mi-am imaginat, de la ceea ce am gândit. De la experiențele interioare. A fost și este foarte important să lucrez cu coregrafi cât mai diverși. De la ei am captat și am asimilat experiențele lor senzoriale. M-am impregnat de ele. Nu am învățat mișcarea. Am trăit-o. Și asta s-a întâmplat peste tot în lume. Sigur, că este foarte important locul unde te naști, atmosfera, lumea pe care o întâlnești. Aici, sunt rădăcinile, le porți cu tine și în tine, oriunde te-ai duce. Dar, definitoriu pentru mine este acest tip de experiență creativă, care nu ține de un loc anume. Nu atât identitatea mea ca portughez mă interesează, ci legăturile pe care reușesc să le creez cu oamenii, cu locurile, cu întâmplările petrecute aici. În acest sens, să trăiești în Lisabona, să fii atât de aproape de ocean,   într-un oraș cu multe străzi foarte înguste, cu suișuri și coborâșuri, cu mâncarea mediteraneană, este uimitor. Și toate acestea vin înspre mine, mă încarc cu ele și le transform în experiență artistică. Sunt influențat de cultura portugheză, de scriitorii pe care i-am citit, de istoria acestei țări.

Ai călătorit foarte mult. Ai lucrat cu numeroși coregrafi, având stiluri și viziuni diverse despre dans.  Unde se află acum dansul modern sau contemporan? La granița dintre arte?

Dansul modern sau contemporan e un fel de a spune. Sau dansul azi. În fond, modernismul, avangardismul  au fost tot timpul prezente în dans. Atât în vremea Isadorei Duncan, a lui Nijinski, în anii expresionismului,  cât și în  timpul Marthei Graham, a Pinei Bausch, iar exemplele sunt nenumărate. Ceea ce înseamnă că dansul nu poate fi etichetat într-un anume fel. El înseamnă în același timp, foarte multe lucruri deodată.  În acest moment avem viziuni și abordări extrem de diverse asupra dansului. Unii sunt mai legați de tradiție, alții, dimpotrivă, de artele vizuale, de arta digitală, de coregrafia experimentală.  Unii, preferă arta dansului în formă pură, neatinsă de alte arte sau alții, merg înspre formele teatrale. Or, această diversitate este esențială pentru ca arta noastră să fie vie, să se îmbogățească în permanență.

Cum este publicul în Portugalia? Deschis la tot felul de experimente sau mai degrabă înclinat către conservatorism?

Publicul portughez este foarte deschis la nou. În ceea ce privește dansul contemporan, în Portugalia, aproape nicio companie nu seamănă ca stil cu cealaltă.  Și sunt foarte multe. Fiecare coregraf este foarte personal, are propria sa filozofie și estetică, propriul discurs despre artă. Spectatorii din generația mea erau foarte receptivi la dansul contemporan.  Noua generație pare că e mai atrasă de teatru. Sunt foarte multe teatre, care atrag mai degrabă publicul. Mi se pare - nu știu să explic exact de ce - că  în urmă cu zece, douăzeci de ani, lumea venea mai mult către dans. E adevărat, în momentul de față trecem printr-o perioadă mai dificilă. Nu numai noi, ci întreaga lume. Investițiile în cultură sunt mult mai reduse, iar mișcarea artistică independentă are de suferit.

Foto: În centrul imaginii Francisco Camacho, alături de performerii săi Mariana Tengner Barros și Tago Cadete

Și totuși compania pe care ai fondat-o în 1993 - EIRA - s-a menținut și a avut tot timpul succes.   Cum ai reușit această performanță?

Prin inventivitate și imaginație. Un rol foarte important l-a avut și îl are Ministerul Culturii și Municipalitatea. Sponsorii sunt greu de găsit. Mai degrabă sponsorizează formele de artă instituționalizate, decât companiile independente. Deci, un sprijin foarte important îl avem din partea autorităților, care au înțeles cât de importantă este mișcarea artistică independentă, pentru ca arta să evolueze și să rămână mereu vie.  Apoi, avem multe coproducții cu teatre, organizăm workshop-uri, iar tot ceea ce câștig din lecțiile pe care le predau atât în cadrul companiei, cât și în străinătate, reinvestesc în activitatea noastră artistică. Trebuie să încercăm tot felul de rețete pentru ca această companie să nu aibă niciun fel de probleme materiale, iar activitatea ei să fie neîntreruptă.  Echipa pe care o am în jurul meu este foarte importantă.  La început, alături de mine a fost Carlota Lagido- este acum și cu mine, creează costumele - , Rafael Alvarez, iar în urmă cu doi ani i-am descoperit pe  foarte tinerii  Tiago Cadete și Mariana Tengner Barros, pe care îi consider foarte talentați și îi susțin nu numai ca  membri ai companiei,  dar le promovez și propriile lor coregrafii.

De ce ai  ales dansul? A fost o întâmplare sau ți-ai dorit de la bun început să pășești în această lume atât de specială?

Pur și simplu a fost hazardul. Copil fiind, eram foarte bolnăvicios, aveam astm bronșic, probleme cu spatele - o cifo-scolioză - iar medicul le-a spus părinților mei că singura modalitate de a mă îndrepta puțin este să fac o activitate fizică susținută, de preferință înotul. Așa că am început să înot. Și mi-a plăcut. La un moment dat l-am văzut la televizor pe directorul Companiei Naționale de Balet din Lisabona, că se înființează o clasă specială pentru băieți - pe vremea aceea în Portugalia, practic, nu erau clase de băieți - și nu știu exact din ce motive, am încercat să intru la această clasă. Aveam opt ani și am fost acceptat. Nu mi-a plăcut deloc să dansez. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. E o enigmă.

Sunt teme care te preocupă în mod obsedant în coregrafiile tale? De curând ai avut o premieră R.I.P.

Am multe teme care mă urmăresc: relația cu puterea, sexualitatea, identitatea, catastrofele, proximitatea dezastrelor, ideea morții, pierderea controlului corpului și lupta cu tine însuți și cu lumea exterioară.  În ceea ce privește noua mea creație coregrafică R.I.P, numele ei spune multe despre subiect. R.I.P vine de la  inscripția ”Reast  in peace”/ Odihnește-te în pace!, care se scrie pe mormânt. Totul a început de la întrebarea: ce s-ar întâmpla dacă… în diverse situații de viață.  Am pornit în cercetările noastre de la romanul Virginiei Woolf, ”Valurile” și de la filmul lui Akira Kurosawa, ”Kagemusha”.

Care este opinia ta în ceea ce privește proiectul  A.D.A.P.T?

Pentru mine și pentru dansatori a fost o provocare. Trebuie să fii deschis la tot ce este nou. Mai ales dacă vine din afara lumii tale.  Este o oportunitate de a aplica tehnologia în dans, mai ales că proiectul A.D.A.P.T se întinde pe parcursul unui an, deci am avut timp să experimentăm. Dar, recunosc, încă mă ”înspăimântă” tehnologia.