Instalaţii corpo-sonore. Sasha Waltz

Sasha Waltz s-a născut pe 8 martie 1963 la Karlsruhe. La vîrsta de 5 ani a luat primele lecţii de dans cu Waltraud Kornhas, elev al lui Mary Wigman. În perioada 1983-1986 a studiat la School For New Dance Development din Amsterdam, după care a urmat un an de stagiu la New York. A colaborat cu artişti vizuali, muzicieni şi coregrafi importanţi, printre care Frans Poelstra, Mark Tompkins, David Zambrano. În 1993 şi-a fondat propria companie - Sasha Waltz şi Invitaţii, împreună cu Jochen Sandig, cu care a deschis un spaţiu experimental de teatru şi dans în centrul Berlinului - Sophiensæle. Aici au fost create piesele - Allee der Kosmonauten (1996), Zweiland (1997) şi Na Zemlje (1998). În 1999 a fost numită alături de Thomas Ostermeier, Jens Hillje and Jochen Sandig director artistic la Schaubühne. A creat Körper (2000), după care au urmat S (2000), noBody (2002), insideout (2003) , Impromptus (2004) şi Gezeiten (2005).

După ce şi-a încheiat mandatul de cinci ani, a revitalizat compania cu care şi-a continuat proiectele şi turneele în lume.

În no Body (2002), panica e motorul acţiunilor care se accelerează într-un spaţiu din ce în ce mai claustrat. Dansatorii fug încercînd să se salveze, să depăşească limitele unui perimetru sufocant.

În spectacolele Sashei Waltz, corpul este tasat de ameninţări succesive care devin în economia construcţiei obstacole deopotrivă fizice şi mentale, garduri imaginare sau palpabile. Waltz radicalizează panica şi creează pornind de la o temă instalaţii.

După ce dansatorii se întretaie brusc, după ce cad, după ce îşi devin unii altora cîrje, un balon imens acoperă scena ca o bulă de lumină. Corpul unei femei se lasă pe materialul cu proprietăţi motrice. Spaţiul ajunge să aibă el însuşi o calitate de mişcare pe care o imprimă corpului. Se instituie o dependenţă de conţinut motric între corp şi spaţiu, fiecare propunîndu-i celuilalt o formulă de deplasare. Raportarea la spaţiu presupune interiorizarea lui, corporalizarea tensiunii din el. În proximitatea balonului, obiect absorbant fragil, corpurile devin lichide, îşi pierd densitatea şi împrumută forma de existenţă a centrului de greutate spaţială. Trupul unei femei, cu ochii închişi, este purtat pe braţe de doi dansatori. Capul unui bărbat întins pe podea este acoperit cu fîşii de tricou roşu. Corpurile dansatorilor se lungesc pe podea, aşteptînd un sfîrşit iminent.

În Improptus, mizează pe forţa extremă a improvizaţiei, care creează module de spontaneitate, axe de mişcare dispersată. Din punctul de vedere al libertăţii de expresie, al lipsei unei logici liniar-narative cauză-efect Imprompus este cea mai radicală piesă a coregrafei. Pe muzica lui Franz Schubert, şapte dansatori îşi abstractizează mişcările întrerupe de manipulări ale obiectelor. Dansatorii aleargă înainte şi înapoi, se adună în cercuri simbolice, sar, formează duete acrobatice în care atletismul şi stilizarea gesturilor se contrapunctează.

În Dialogue 06, Sasha Waltz articulează un sistem de legături muzicale organice între corp şi instrumentele care îl activează. Juxtapunerea diferitelor medii de expresie: dans, muzică, text  - în diferite locaţii dau spectacolului o dimensiune de instalaţie care plasează atenţia în multiple puncte. Pentru Waltz, instalaţia este o modalitate predilectă de structurare a materialului coregrafic, permiţîndu-i să-şi gîndească piesele stratificat şi să redefinească principiile fundamentale ale percepţiei contemporane.

Sasha Waltz lucrează cu tipologii de corespondenţe care, deşi rama spectacolului presupune un colaj de secvenţe aparent disparate, se regăsesc într-o narativă comună. Sunetele şi mişcările se citesc în oglindă. Ritmul tobelor are un corespondent în atingerea unei bare cu striaţii. Rostirea unor cifre şi partitura cîntată la o vioară presupun un sistem de interferenţă textual-muzicală funcţională doar asociativ. Sasha Waltz inventează spaţii de emisie corpo-sonoră care au nevoie de o analiză atît fragmentară, cît şi unitară. În fiecare fragment de corp şi de muzică se regăseşte, de fapt, unitatea tuturor corpurilor şi inserturilor pe care coregrafa le foloseşte.

Pe tocuri, un bărbat şi o femeie păşesc, foarte încet, pe pietre. Lentoarea înaintării lor este dinamitată, într-o altă încăpere, de încleştările rapide dintre un alt bărbat şi o altă femeie în picioarele goale, care se îmbrăţişează şi se desprind repetat unul de celălat. Corpul femeii pe tocuri este acoperit de sus pînă jos cu pietre, imagine crudă şi simbolic-poetică a îngropării unui trup care mai este viu, a morţii care muşcă din viaţă. Din corp nu mai rămîne nimic vizibil, în afară de mişcarea aproape imperceptibilă a pietrelor ridicate uşor de dinamica respiraţiei.