În seara zilei de 3 octombrie 2010 la București s-au jucat simultan, în cadrul ediției 20 a Festivalului Național de Teatru spectacole semnate de Krzysztof Warlikowski, Romeo Castellucci și Rodrigo Garcia, cu toții aflați atunci pentru prima dată pe scena românească. Toate cele trei spectacole au fost primite cu reacții adverse, unele despărțind publicul în două – cei care au fost profund atinși de ele, și cei care le-au declarat ca anti-teatru - în special critica manifestând grade diferite de respingere, așa cum făcuse în primăvara aceluiași an și cu spectacolul Hamlet al companiei Wooster Group. 

În sensul specializat, cu referire strictă la reprezentația teatrală, teatralitatea unui text (fie el cel strict literar, fie el cel al reprezentației - care e întregul văzut-auzit-interpretat de către spectator, fundamentat sau nu pe un text literar preexistent)  e direct dependentă de capacitatea discursului de a extrage spectatorul din propriul său context existențial și de a-l absorbi  în universul ficțional - numit, în termeni semiotici, context dramatic. 

Am scris acest text, atunci, după moartea unui actor, a unui prieten. Îl văzusem în multe roluri, încă din tinereţea sa, şi a mea, dar întîmplarea a făcut ca, de la un moment dat, timp de un deceniu, să pot vorbi cu el de foarte multe ori. L-am văzut adesea în afara scenei, la cîteva repetiţii la teatrul său, l-am auzit vorbind cu oameni de teatru, oameni de presă, oamenii din serviciile tehnice ale teatrului sau cu oficiali. 

Un orăşel de provincie în care fel de fel de indivizi maniacali şi “nebuni” îşi duc implacabil existenţa, punctul de maxim interes al comunităţii fiind trenul care vine de la Sinaia, “plin de ccoconet şi de domnişori spilcuiţi”, dar care nici măcar nu opreşte în oraş. Acestui decor i se suprapune o poveste (evident!) de dragoste: o fată, mai mult sau mai puţin captivă în oraşul necunoscut, ajunge în braţele salvatorului ei. La prima mână, aşa-i?

Un festival încheiat, succedat de un altul abia început. Dacă Festivalul Studențesc de Operă ne-a încântat printr-o schimbare de perspectivă și o încântare referitoare la clasele de operă în formare venite la Cluj din toate colțurile țării și de peste hotare, Festivalul Operelor Naționale vine precum o continuare firească a unui  fir narativ extraordinar din punct de vedere cultural pentru Cluj, posibilă viitoare capitală culturală europeană.

Ideea pe care se construiește spectacolul lui Oskaras Korsunovas este dezvăluită publicului încă din prima clipă, fără ca restul reprezentației să permită vreo abatere de la formula instituită o dată cu introducerea pe scenă a actanților. Ritmul în care urmează să se desfășoare povestea (deja cunoscută până la devalorizare în rândul spectatorilor) este anunțat de tăcerea stranie și provocatoare a interpreților, dar și prin izbucnirea tranșantă, deși nu neașteptată, a personajelor posedate de o agresivitate ludică.

Există cărți care, chiar de la prima pagină, te prind într-un fel de plasă și la care nu mai poți renunța până ce nu le-ai devorat pagină cu pagină, caracteristica principală fiind cea a clarității scriiturii, lucru care este destul de greu de pus în practică atunci când te afli în fața unor coli de hârtie goale, iar gândurile vin în rafale.

Weekendul trecut, Clujul s-a putut bucura de un festival de muzică electronică, cu artişti aleşi pe sprânceană. Un eveniment care merită consemnat, Festivalul Clujotronic organizat de Centrul Cultural German, în colaborare cu Institutul Francez din Cluj, este o iniţiativă lăudabilă, un proiect care trebuie continuat şi, de ce nu, extins. Durata festivalului a fost de două zile, cu un program relativ încărcat şi generos pentru publicul clujean.

Puține jocuri stârnesc asemenea pasiuni ca aceste fantastice creații ale danezilor de la LEGO. În toată lumea, pentru copiii de toate vârstele, aproape orice set de piese atașabile a ajuns să fie cunoscut popular sub această titulatură, deși nu întotdeauna acestea provin de la numita firmă. Ei bine, la expoziția despre care urmează să vorbesc, putem fi siguri că avem de-a face cu chestiuni originale, unele piese având o vechime de aproape 40 de ani.

Moştenirea artistică lăsată de Elsa Schiaparelli contemporaneităţii se aseamănă unui fenomen astronomic a cărui existenţă, validată de experţi şi observată de pasionaţi, trece neobservată de cei care nu au răbdare să privească, de cei care nu au capacitatea să înţeleagă. Destinul Elsei Schiaparelli a stat sub semnul unei stele aparte sau, dacă e să ne luăm după spusele unchiului său, Giovanni Schiaparelli (astronom cunoscut pentru descoperirea canalelor de pe Marte), sub semnul constelaţiei Carul Mare, formată de linia imaginară ce unea aluniţele de pe faţa nepoatei sale.

E posibil ca Liviu Rebreanu să fi avut dreptate când spunea că a fost nevoie să ucidă poetul din el pentru a putea scrie proză, după cum e foarte probabil să se fi înșelat. Dan Coman debutează pe teritoriul prozei într-un fel demn de o literatură mai matură, mai mare. Poetul (și, de acum, prozatorul) bistrițean își plasează acțiunea într-un sat minuscul, de doar „60 de fumuri” dintre dealuri, cu siguranță având ca model Gersa natală, în perioada imediat premergătoare revoluției.