Încă o piesă a Deei Loher în montarea lui Radu Afrim

Şi încă o dată Timişoara. Săptămâna trecută am asistat la decernarea premiului Europa din partea KulturForum Germania pentru spectacolul Boala familiei M, în regia lui Radu Afrim, la Timişoara, în acest sfârşit de săptămână, mai precis pe 9 mai, poate nu întâmplător de Ziua Europei, ne-am întălnit cu o nouă aventură scenică condusă de aceeaşi baghetă inspirată a directorului de scenă amintit. Şi consider că, întămplare fiind, e una fericită în care un dramaturg german îşi dă mâna cu un regizor român , aducându-ne prin actorii -mesageri o lume de departe, din Brazilia, exotică şi în acelaşi timp a oricărei lumi, a societăţii de oriunde.


foto radu afrim

Dea Loher, nume foarte în vogă in dramaturgia contemporană germană şi universală, este cunoscută publicului cititor de teatru contemporan prin Camera Olgăi, Adam Geist, Piaţa Roosevelt, Legăturile Klarei, Leviathan. Temele sunt marile probleme ale omului contemporan de pretutindeni: însingurarea, tramele psihice, violenţa, moartea, condiţia marginalului. Adam Geist este piesa care i-a adus Deei Loher celebritatea dincolo de graniţele Germaniei. La noi, curajul de a monta o piesă despre violenţă, tabu pentru scena românească nescuturată de prejudecăţi şi pudibonderii, i-a revenit lui Radu Afrim, „lapidat" ,pe atunci, de lume împortantă pentru motivul că „spectacolele sale sunt nişte orori". Se întâmpla în 2005, la Teatrul „Maria Filotti" din Brăila, unde actorii şi regizorul au vorbit despre „spiritul lui Adam"( în germană „Adam Geist" înseamnă spiritul lui Adam) care nu ar trebui să fie violenţa ci concilierea, pacea.

De ce oare există afinităţi între cei doi creatori, unul de scriitură, celălalt de viaţă scenică?... Pentru că lumea lor nu apare fardată, edulcorată ci în toată nuditatea în care se desfăşoară ea, cu tot ce are bun şi rău în substanţa ei. Desigur, există o tuşă mai îngroşată pe ceea ce depăseşte graniţa banalului, a normalului dar care se află cu noi şi de care nu putem să facem abstracţie: homosexualitate, trafic de droguri, travestiţi...Aceşti oameni au o viaţă interioară puternică, poate mult mai bogată şi mai interesantă decât a insului care trăieşte cu program fix, familie, serviciu şi copii. Şi tot ei au nevoie de înţelegere, de acceptare, de normalitate.Dea Loher şi Radu Afrim ne invită aşadar la o lecţie despre ceilalti care sunt diferiţi dar sunt în lume şi care simt , suferă, iubesc, se bucură ca restul oamenilor.


foto radu afrim

Piaţa Roosevelt, după cum declara şi autoarea în interviul pe care Ciprian Marinescu i l-a luat, este o piesă greu montabilă pe o scenă din cauza dizlocărilor temporale, a planurilor care nu mai respectă cronologia. Cu atât este mai mare meritul regizorului Radu Afrim care a reuşit să armonizeze trupă cu text, text cu scenă, idee cu imagine. Trebuie să ne amintim şi de scenografia Iulianei Vîlsan care a invadat scena cu o grămadă de pisici de o gamă cromatică diversă şi, mai ales, a răspuns cam în acelaşi spirit viziunii afrimiene. Costumele au fost create de proaspăt premiata la Galele Uniter Velica Panduru.

Subiectul dramei Piaţa Roosevelt nu este în întregime ficţiune. Autoarea s-a inspirat, după declaraţia personală, din atmosfera care domina acest loc din Sao Paolo în pragul anilor 90: „Pe atunci, Piaţa Roosevelt era un loc destul de obscur. Străzile colcăiau de traficanţi de droguri, prostituate şi transexuali" Aurora, personajul transexual trecut de prima tinereţe care avusese o viaţă glorioasă dar eşuase în a trăi din flacăra palidă a amintirii vremurilor de odinioară, există în realitate şi Dea Loher a cunoscut-o. Tot ea spunea că mai bine jumatate din acţiunea piesei sunt întâmplări reale sau au cerespondent în realitate.


foto radu afrim

Toposul, piaţa, adună laolaltă mai multe destine, vieţi de inadaptaţi, săraci sau bogaţi, vulnerabili în faţa tăvălugului existenţial, toţi având nevoie de căldură sufletească pe care se străduiesc să şi-o împartă între ei: Concha, sărmană, ponosită, bolnavă o are ca prietenă pe Aurora , care mai păstrează din cochetăria şi eleganţa ei trecută, Vito, proprietar de fabrică, o cunoaşte pe fata de la Bingo. Bibi trăise, după propria mărturisire, o poveste de iubire cu un marţian verde cu ochii imenşi.Un joc al contrastelor domină întreaga acţiune, într-o aprigă căutare a înţelegerii umane, a iubirii, a prieteniei.

Dar fără actori spectacolul nu ar fi fost, aşa că mai ales pe ei nu trebuie să-i uităm în final: Andreea Tokai plânge, râde, merge împiedicat, îşi schimbă mimica reuşind un rol extraordinar în Concha, Victor Manovici face un alt rol memorabil, fiind abuziv, isteric, lipsit de înţelegere dar vulnerabil în intimitatea lui (Vito), Aurora convinge şi ea prin interpretarea plină de nuanţe ( impetuoasă, tristă, înţelegătoare, dominatoare) a lui Ion Rizea. Bibi este o altă prezenţă memorabilă în piesă, prin jocul foarte bun al lui Cătălin Ursu. Era să fac o greşeală imensă, uitând-o pe Suzanna, cea nepământesc de frumoasă, interpretată de o mare speranţă a teatrului din Timişoara.

Spectacolul merită toate laudele şi, mai ales, vă merită pe dumneavoastră, dragi cititori, ca spectatori.