Huidu, Teo, Anania, Ridzi…

Cred că e timpul ca manualele de jurnalism ce propovăduiesc fără încetare tablele de legi ale unei meserii pe care n-o mai înţelege nimeni ar trebui să-şi schimbe conţinutul. Uite-aşa, să modifice, să taie, să fie oneste şi să spună răspicat ce mai înseamnă astăzi un reportaj, care mai este funcţia unei ştiri, cum trebuie livrată o informaţie, cum trebuie moderată o emisiune şi aşa mai departe. La facultăţile de jurnalism n-ar mai trebui să se predea minciunile ordinare, bine ambalate deontologic, cu trimiteri savante la „BBC”-logie, „CNN”-logie, or cu profesori care încă mai vorbesc despre nobleţea meseriei, despre câinele de pază al societăţii, a patra putere în stat etc. etc..

Într-o lume în care adevărul ar avea sorţi de izbândă, studenţilor ar trebui să li se predea tehnici de manipulare, metode de a face din rahat bici, la fel cum ar trebui să li se dezvolte abilităţi pentru spectacol, teatralitate, circ. Fiecare student ar trebui ca, la absolvire, să fie deja într-un dincolo de bine şi de rău din care să se adapteze fără menajamente la „subiectul zilei”, la „politica trustului” sau la „gustul publicului”. Ar urma, desigur, doctorate în şantajul de presă, în sofism jurnalistic şi în arta de a demonstra că luni este vineri.

Asemenea gânduri mă frecventează zilele acestea, când vulnerabilitatea mea la tot ce înseamnă informaţie tv pare să fi crescut îngrijorător. Să luăm, de exemplu, apetenţa formidabilă pe care au dovedit-o, recent, televiziunile de ştiri pentru vipurile cu probleme de sănătate. Mi se pare că interesul „clasic” pentru moarte (a se vedea cazul Mădălinei Manole sau crimăciunile de tot felul – din dragoste, din culpă, din întâmplare, din predestinare) s-a cerut fin nuanţat, adus la zi, printr-o zăbovire asupra bolii, privită, desigur, ca anticameră a morţii.

Anul s-a sfârşit şi a început cu Şerban Huidu. Ba că e pe ducă, ba că se simte excelent, ba că are şanse minime, ba că maxime. Subiectul a fost, nu se putea altfel, dezvoltat. „Ce căuta la schi în Austria, aşa-i trebuie dacă nu stă acasă”, au zis unii. „Austriecii nu se pricep la turism! Aia era pârtie? Stratul de gheaţă ce căuta acolo?”, s-au întrebat alţii. „Eu i-am zis că o s-o sfârşească prost!”, a oftat cassandric una din victimele Cârcotaşilor. „Degeaba, dom’le, spitalele româneşti sunt la pământ. Ce noroc a avut băiatul să aibă accidentul în Austria!”, au completat luptătorii pe baricadele sistemului medical românesc. Ştirea, rezumabilă în principiu la cinci rânduri şi, eventual, completabilă conclusiv cu alte vreo trei, s-a transformat într-un veritabil spectacol. Huidu s-a văzut protagonist al unei tragedii regizată din studiouri, cu crainici pe post de corifei şi cu un cor plângăcios alcătuit din nenumăraţii formatori de opinie. Până acolo ajunsese „durerea”, încât, în câteva rânduri, „persoane avizate” vorbeau deja la timpul trecut. Pe ecrane se derulau imagini ce ni-l înfăţişau pe Huidu în diferite ipostaze ale vieţii, într-o atmosferă de parastas naţional de toată frumuseţea.

N-a fost, însă, suficient. Imediat după Revelion, un alt mare îmbolnăvit al patriei a frisonat presa: Teo Trandafir, a cărei „pancreatită acut㔠a devenit infinit mai importantă decât obişnuitele probleme din sfera economică. Iarăşi lacrimi, iarăşi spital din Austria, iarăşi criticat sistemul, iarăşi tânguieli, iarăşi succesiune de imagini, iarăşi îngeri coborâţi în telecomandă. Comentatori subtili au făcut fine analogii între cele două cazuri, diferite vrăjitoare au prognozat sfârşitul lumii, iar Adrian Sârbu, fostul boss de la Pro Tv, şi-a făcut niţică reclamă sponsorizând spitalizarea. Până şi tatăl lui Teo, prins de umanismul băgat cu forţa pe gât de televiziuni, a vorbit cu luciditate duioasă despre caz.

Zilele trecute, Mitropolitul Clujului Bartolomeu Anania a găsit de cuviinţă să nu se mai simtă bine în această lume mizerabilă şi efemeră. Ca nişte şacali înfometaţi, televiziunile s-au năpustit să ia cadre, studiourile s-au umplut de teozofi, doctori, liberi cugetători, iar Austria s-a mai procopsit cu un pacient de lux.

În fine, pe la început de week-end, fără a abandona cazurile precedente, ci, cumva, experimentaţi de acum în astfel de subiecte, făcătorii ştirilor din România au mai găsit un bolnav suficient de important încât să fie dus în Austria şi, în consecinţă, să fie băgat în seamă: Monica Iacob Ridzi. Ce mai contează că, atunci când era cercetată penal şi se internase, mai toate televiziunile „dezvăluiau” cum încearcă fostul ministru să se „sustrag㔠cercetării!

Ce-aş putea să mai zic?! Dă-le, Doamne, sănătate bolnavilor şi cât mai multă minte celor ce vor să-i bage în groapă! Că e nevoie în viaţă şi de sănătate, dar şi de minte…