Herr Paul, învingătorul

Dacă i-ar mai păsa cuiva despre ce vorbește, de fapt, piesa lui Tankred Dorst, ”Herr Paul” (scrisă în 1992 și tradusă până acum în toate limbile de circulație, iar în românește de Victor Scoradeț) dupa ce a văzut-o transformată în show de către Radu Afrim, ar trebui spus că e vorba despre o admirabilă expunere a efectelor ciocnirii a două generații și a valorilor în care acestea cred. Herr Paul este bătrânul supraviețuitor al epocii post-război, ajuns la finele secolului al XX-lea, pe care l-a traversat integral, cu tot cu traumatizantele lui evenimente istorice, pentru a-și trăi ultimii ani în câteva camera mucegăite dintr-o fostă fabrică de săpun - o clădire ce stă să se dărâme în mijocul unui oraș în plină dezvoltare. Când un tânăr plin de inițiativă, care a moștenit clădirea, apare în locuința devenită un fel de muzeu bizar, în care Herr Paul și bătrâna  lui soră au înghesuit vechituri cu încărcătură culturală, plus zeci de animale împăiate - conflictul devine limpede.

O lume nouă, agresivă în dorința ei de a construi, de a schimba, de a înnoi a năvălit peste lumea pe cale să apună a bătrânului domn Paul, iar nostalgia, farmecul lui de personaj din alte timpuri, nu-l mai pot salva. I se cere să se mute, iar tinerii - moștenitorul, prietena lui și partenera de afaceri - îl vor „detrona” din regatul lui desuet, ceea ce echivalează, cumva, cu a-l ucide. Dar într-un alt fel Herr Paul va învinge.

***

Cum să faci să pară „funny” un asemenea subiect, asta numai Radu Afrim poate să ne arate pe scenă. În viziunea lui e mai mult decât evidentă simpatia pentru „lumea cea veche” al cărei exponent este Herr Paul. Impactul vizual e major și se instalează din primul moment prin scenografia excelentă a Iulianei Vâlsan (nominalizată pentru decorul acestui spectacol la premiul Uniter pentru cea mai bună scenografie a anului 2009). Organizarea spațiului de joc creează impresia de sufocare, de spațiu claustrant. Acumularea de obiecte este semnul duratei, dovada palpabilă a timpului petrecut aici de cei doi bătrâni - un timp ce se constituie într-un act de proprietate, mai ales în lipsa unuia real. Aparent producător de claustrofobie, spațiul de joc devine, pe măsură ce spectacolul înaintează, prietenos, apropiat, plin de surprize pentru privitor, ca o cutie magică cu zeci de ascunzișuri, căi de acces, obiecte neașteptate, cu un real potențial de umor. Ritualul de dimineață cu care începe spectacolul - trezirea și mângâierea animalelor împăiate, punerea pe foc a mâncării - ni-i aduce mai aproape pe batrani, ni-i face simpatici și aproape ne obligă să pactizăm cu ei. Ca întotdeauna în spectacolele lui Afrim, se ia partea celor marginali, defavorizați, plasați la marginea societății, a timpurilor, a „trendului” social, dar în centrul umanității. Spectacolul debordează de umor cald, luminos, plin de candoare și poezie, contrastând cu semi-obscuritatea în care își duc viața bătrânii (Cezar Antal - Paul și Louise - Lucreția Mandric). Interacțiunea lor cu animalele împăiate - găini care încă fac ouă, un arici căruia i se dau întrebuințări casnice, un fazan, un sconcs cu care sunt alungați vizitatorii nepoftiți, etc - precum și cu Anita, fetița retardată a vecinilor (Andrea Gavriliu), care devine un personaj cheie în montarea lui Afrim, un fel de suflet plin de candoare al casei, îi menține pe bătrâni vii, prezenți, spirite fascinante în regatul lor bizar, un regat al imaginației neîngrădite de nimic, cu atât mai puțin de regulile stricte ale pragmatismului care domnește peste tot în jur. Herr Paul nu iese niciodată din casă, nu deschide corespondența, sau cel puțin așa afirmă, iar Louise se duce doar la operă, deși rămâne neclar dacă ajunge acolo cu adevărat sau numai în imaginația ei. Casa arată ca un anticariat, pereții sunt tapetați cu etichete, plăcuțe de înmatriculare vechi, tablouri, iar bătrânii poartă un fel de pelerine lungi, dintr-un material lucios, patinat, de sub care apare o rochie de seară, în cazul lui Louise sau un costum, având pe spate o hăinuță de copil - în cazul lui Herr Paul, care își poartă la vedere inocența, copilul încă viu din el. Cezar Antal face unul dintre cele mai bune roluri de până acum, intrând decis în ”liga” celor mai buni tineri actori români. Joacă un rol de compoziție, în contra vârstei lui și fără a apela la trucuri previzibile reușește să pară lipsit de vârstă, ca un personaj al unui tărâm paralel, unde vârsta se judecă după alte reguli sau pur si simplu nu există.

Personajele aflate ”de partea cealaltă a baricadei” sunt tratate cu ironie, cu dispreț chiar, nu de către dramaturg, ci de către regizor, care identifică în ei pe uzurpatorii unui fel de viață conservând ultimele resturi de umanitate caldă, prețioasă, un tip de viață odată cu care sufletul va fi vândut în beneficiul prosperității imobiliare. Prietena lui Helm, Lilo (Isabela Neamțu), este o fată cam lipsită de minte și de direcție, personajul ei fiind supus la un moment dat unei probe de actorie și puternic ironizat odată cu un anume fel de teatru, cel ”ținut în brațe” de apărătorii ”sfintei scânduri a scenei”. Aici, regizorul pare să-și schimbe perspectiva, favorizând indirect ”noul” în favoarea vechii, demodatei concepții teatrale, dar aluzia este extrem de discretă și inteligibilă doar pentru cei din lumea teatrului. Helm (Matei Rotaru) este și el luat peste picior, capacitatea lui de înțelegere e pusă la îndoială, iar starea de subordonare față de partenera de afaceri pe care vrea sa o convingă să investească în renovarea clădirii și deschiderea unei noi afaceri capătă o turnură sexuală. Banii femeii (Nora Covali) vor veni cu condiția unor favoruri sexuale - regia comentând aici tendința de sexualizare a relațiilor de parteneriat ușor de detectat în lumea macho a afacerilor de la noi (în textul lui Dorst, partenerul de afaceri era un bărbat, schimbarea apaține regizorului care exploatează din plin noile semnificații). Există însă și un moment în care ”noul”, progresul pare să devină acceptabil, grație unui monolog al tânărului Helm rostit în penumbră, în fața unicei ferestre, cu umbra jaluzelei căzând peste chipul lui transpus, absorbit de o viziune a viitorului. De altfel, spre final, Helm și prietena lui par umanizați prin contactul cu cei doi bătrâni, scoși din tiparul pragmatismului și introduși într-o altă dimensiune a existenței.

***

Spectacolul este extrem de coerent în lectura regizorală pe care Radu Afrim o dă piesei (ar fi meritat mai multe nominalizări, nu numai pe aceea pentru scenografie). Chiar construind un univers puternic imprimat de temele lui preferate și de comentarii pe marginea luptei dintre vechi și nou, comentarii despre ce ar trebui să păstrăm și ce ar trebui să schimbăm pentru a deveni mai buni, mai umani, autorul spectacolului nu se îndepărtează de la propunerile piesei lui Dorst. Dimensiunea fantastică este favorizată: aparițiile Anitei sunt repetate fisuri în planul real, ba prin inserarea unor jucării fantastice, un trenuleț plin de animale mici împăiate sau un cap de pește atașat lui Helm, ba printr-un solo al Anitei cu o coregrafie îndrăzneață, neașteptată în care figurile de balet clasic sunt ”subminate” de mișcări împrumutate din dansul modern  (coregrafia Andreei Gavriliu merită toate aplauzele).

De asemenea, merită remarcat potențialul comic al spectacolului, din nou un comic marca Afrim, amestec de deraiere de la normele realității și aluzii la actualitate, bine deghizate. Afrim a dezvoltat în timp, în spectacolele lui, un fel de paralimbaj, traducând replicile personajelor într-un dialect cu puternic parfum colocvial, pe înțelesul puștimii ce-și face veacul pe internet, dar și al tuturor acelora ce sunt oamenii timpului lor. Altfel spus, paralimbajul afrimian este amprenta contemporană a spectacolelor lui ce altfel pot fi considerate atemporale. Refuzul realismului ca stilistică de spectacol nu înseamnă fuga regizorului de ”acum” și ”aici”, fiindcă ”acum” și ”aici” sunt, de fapt, prezente în spectacolele lui, însă în cu totul alt fel decât la regizorii din aceeași generație.

Climaxul umoristic al montării cu ”Herr Paul” este atins odată cu ”dansul indian” pe care îl execută toate personajele, ca la un semn, coregrafia copiată din filmele Bollywodiene fiind în cazul de față o neașteptată doză de suprarealism. Precum și o formă de celebrare a faptului că, în cele din urmă, într-un fel subtil și greu de cuantificat, Herr Paul a învins.