Hecuba Ursu și Cristian Nedea

Surpriza - integrală, pentru contemporanii lui James Clavel şi Dan Brown - este că, mergând la teatru spre a vedea Hecuba lui Euripide (480 - 406 î. Hr.), textul vechi de două milenii şi jumătate prinde viaţă şi se desprăfuieşte miraculos. Materia troiană, care a alimentat până târziu, în evul mediu, imaginarul european, atât în Răsăritul bizantin, cât şi în Occident, apare şi astăzi ca o succesiune de întâmplări tragice, eroice, însângerate, capabile să surprindă natura umană pe dimensiunea arhetipală şi perenă, structural aceeaşi, chiar şi peste un arc atât de mare de timp.

Predilecţia maeştrilor tragedieni ai antichităţii helladice pentru criza individuală antrenată de criza istorică a epopeii homerice poate fi astfel înţeleasă în mod complex. Ea se configurează ca un laborator al testării limitelor insului supus maximelor presiuni ale ambientului natural şi istoric, biciuit de forţe mai presus de puterea lui de înţelegere şi rezistenţă, dar străduindu-se să păstreze intactă capacitatea lui de a se înălţa peste contingent, de a prezerva marca unei demnităţi specific omului, de a reacţiona la opresiune şi umilire.

În fapt, vorbind despre regina Troiei ajunsă roaba Atrizilor, după ce soţul şi fiii ei au murit pe câmpul de luptă iar cetatea asediată îndelung i-a căzut pradă invadatorilor, Euripide surprinde cea mai spectaculoasă declasare socială, retragerea înseşi calităţii de om, odată cu libertatea (sclavia nefiind socotită pe atunci formă de expresie a umanităţii chiar şi în pofida lui Esop, sclavul filosof), şi abaterea unor forţe nimicitoare asupra ultimului bastion social posibil, cel al familiei proprii. Hecuba este adusă la suprema suferinţă de a participa la extincţia întregii sale stripe, odată cu asasinarea lui P, ultimul ei fiu, de către regale trac, socotit prieten, X, şi sacrificarea fiicei Polixene pe altarul eroului grec ucis în luptă, Ahile. Din acest punct de vedere, se poate spune că Hecuba se aseamănă cu biblical Iov, chiar dacă, spre deosebire de acesta, ea nu se resemneazăp în faţa destinului necruţător, ci plănuieşte măcar o răzbunare pe măsura faptelor. Apogeul însingurării şi deznădejdii se dovedeşte, astfel, mobilizator pentru regina Illionului, iar vendetta crudă, pusă la cale cu complicitatea tacită a cuceritorului şi îndreptată împotriva fostului prieten, devenit trădător, se împlineşte, în dispreţul prezicerilor la fel de terifiante proferate de către cel pedepsit.

Aducerea Hecubei în atenţia spectatorului clujean de către regizorul Cristian Nedea - în traducerea lui Alexandru Pop - are semnificaţia intrării în maturitatea creatoare a unui director de scenă produs de şcoala de teatru clujeană, face joncţiunea cu experimentele încercate de acelaşi cu Teatrul Imposibil, şi aclimatizează o abordare teatrală încercată de Peter Brook, dar şi de Lucian Pintilie, cu Orestia lui Aurel Stroe, la Avignon. Ea scoate Naţionalul de pe Someş din spaţiul "clasic", convenţional, al sălii de spectacol, reamplasându-l într-un patio sui generis, sub cerul liber, al catedralei greco-catolice neterminate, din Piaţa Cipariu (decorul şi scenografia aparţin aceluiaşi Cristian Nedea şi lui Arhidiade Mureşan). Dar mai înseamnă şi exploatarea potenţialului evocator al unei biserici de beton fără tavan şi cupolă ca spaţiu sugerând un atriu cu colonade antichizante, exploatarea potenţialului expresiv al betonului armat, cu sârmele sale verticale etalate aidoma unor suliţe, într-o sugestie de arhitectură devastată de război, pâlpâind sumbru în înserarea care coboară şi anunţând, prin umbrele sale efemere, evenimente brutale şi neliniştitoare. Nu în ultimul rând, Hecuba lui Nedea oferă contactul cu viziunea reconfortantă care îngemănează mişcarea, cuvântul şi muzica original a lui Şerban Ursachi într-o osmoză de zile mari, capabilă să furnizeze reacţii empatice de mare forţă.

Oricât de paradoxal ar suna, Euripide pare să fi scris partitura principală din această piesă anume pe măsura talentului Melaniei Ursu, acriţă ajunsă de mai mult timp la strălucire interpretativă, disponibilă şi pentru registrul umorului, şi pentru dramă, aflată însă, de astă dată, la un apogeu al vocaţiei sale complexe, în ipostaza de tragediană. Anturată cu forţă de impact emoţional de troienele Vasilica Stamatin, Maria Munteanu şi Adriana Băilescu (vederea lor aminteşte bocitoarele din satele româneşti şi balcanice dintotdeauna), ea izbuteşte o excelentă prestaţie, echivalând cu o încununare a carierei, tocmai în preajma unei aniversări care o recomandă ca pe una dintre prezenţele senioriale ale scenei clujene. Ramona Dumitrean (Polyxene, fiica Hecubei), la fel ca şi Cristian Grosu (umbra lui Polydoros, fratele ei mezin), oferă evoluţii convingătoare, coerente, cu economie de mijloace şi maximalizare a efectelor dramatice, după cum Romina Merei (Casandra), solemnă, incantantă, foarte bună şi în scenele de participare mută la oroare, convinge (mai puţin în scena finală). Cei trei greci cuceritori - Dan Chiorean-Cicicu (Odiseu), Bogdan Rădulescu (Talthybios), Emanuel Petran (Agamemnon) - incarnează mai multe ipostaze înrudite ale cuceritorului discreţionar, lăsându-i lui Cătălin Codreanu ingrata apariţie fantomatică a lui Ahile. La rândul lui, Ovidiu Crişan acoperă dezinvolt şi cu talent partitura lui Polymestor, rege al tracilor, evoluând credibil dinspre ipostaza vicleanului petrecăreţ către aceea a orbului lovit de darul profetic.



Ar fi multe de spus despre această îmbinare de savante efecte, ce urcă dinspre bolboroseală şi incantaţie către geamăt, tânguire, scrâşnet şi ameninţare, ajungând până la muzica arhaică - amestec de percuţie şi fluier - şi hohotirea gâlgâitoare a amarnicei satisfacţii adusă de răzbunare. Hecuba lui Cristian Nedea şi a Melaniei Ursu le aduce pe toate, venind la întâlnirea cu capodopera în veşmintele prospeţimii vizionare şi ale bunului gust artistic.