Hamlet/Wooster Group: un pas în viitorul teatrului

Când i-am spus regizoarei Elizabeth LeCompte că tehnologia folosită de ea în spectacolul cu ”Hamlet” (producție a Wooster Group, New York, 2007) este science-fiction pentru teatrul românesc, ea a zâmbit parcă nevenindu-i să creadă. Dar adevărul este că prezentarea acestei super-producții de avangardă în București, cu ocazia unei noi ediții a Festivalului Shakespeare, înseamnă un pas în viitorul teatrului, care a început deja în alte părți ale lumii.

Plecând de la prima înregistrare în timp real a unui spectacol de pe Broadway cu ”Hamlet” (1964), avându-l pe Richard Burton în rolul principal și pe John Gielgud ca regizor, dar și adăugând fragmente din filmele mai noi, cu Ethan Hawke, respectiv Kenneth Branagh în rolul titular, Elizabeth LeCompte descompune ”Hamlet” pentru a-l recompune apoi într-un dialog permanent cu noile tehnologii. Pe un ecran imens din fundalul scenei este proiectată versiunea filmată a Hamlet-ului lui Burton, în timp ce pe scenă, în fața ecranului, este ”copiată” de actori vii aceeași mizanscenă, în detaliu. Vechiul film este editat, prelucrat, intervențiile asupra lui includ ”efasarea” gradată a unora dintre personaje, a căror absență de moment de pe ecran obligă spectatorul să-și schimbe atenția, renunțând la film pentru teatru. Privirea acestuia se mută, asemeni unei mingi de ping-pong, de la proiecție la actul viu, trecând uneori și prin plasmele laterale și cea din centru în care îngheață, pixelizate, imagini din spectacol. Acestea devin adevărate ”tablouri high tech” (uimitoarea compoziție asimetrică, mobilă, a decorului este meritul lui Ruud van den Akker).

Din încercarea (extenuantă, dar excelent controlată) a actorilor de a reda gest cu gest mizanscena luată drept reper se naște, practic un nou limbaj scenic, fiindcă dincolo de ritmul dat de cuvintele lui Shakespeare, spectacolul mai are un altul, un ritm interior provenit din dialogul imaginii vii cu aceea filmată. Prelucrarea vechiului film, precum și faptul că filmarea din 1964 este datată, iar curgerea acțiunii filmate devine adesea sincopată, face ca imitarea gesturilor celor de pe ecran să devină un adevărat balet pentru actori, o coregrafie a corpurilor vii încercând să imite filmul. În fapt, avem de-a face numai la suprafață cu o imitare, intenția reală fiind aceea a unui comentariu implicit asupra diferențelor de esență între materia filmului și materia teatrului, o formă de trezire a conștiinței spectatorului contemporan, aflat permanent sub un bombardament mediatic și al noilor tehnologii. Universul sonor al specatcolului este un spectacol în sine: fondul sonor provine din vocile actorilor din film, peste care se suprapun vocile actorilor din scenă, și aici fiind vorba despre un dialog permanent, fiindcă uneori actorii vii tac pentru a lăsa loc vocilor înregistrate, iar alteori intervin ridicând tonul. Totul este mixat cu zgomote reale înregistrate în repetiții - zgomote obișnuite din scenă - care sunt amestecate pentru a păsatra caracterul nefinisat al specatcolului, despre care autoarea lui spune că este în permanentă transformare. Mai sunt și cele două song-uri ale lui Laerte (muzica grupului newyorkez electroclash FischerSpooner) care cântă live despre Ofelia, dând glas unei sensibilități contemporane profund emoționante.

Spectacolul uimește prin aceea că atinge atât un nivel de abstractizare intelectuală, generând reflecții în timp real celor aflați în sală (mă rog, celor care mai vor să se lase provocați de ceea ce văd pe scenă), cât și un nivel de empatie a spectatorului cu ceea ce se petrece pe scenă. Contribuie la asta și relaxarea cu care interpretul lui Hamlet, Scott Sheperd, conduce din scenă spectacolul, fiind cel ce dictează unde trebuie folosită tasta forward pentru a mișca proiecția înainte, peste care scene se sare - în special din cauza lipsei personajelor (fiindcă Ofelia și Gertrude, de exemplu, sunt jucate de aceeași actriță, co-fondatoarea Wooster Group Kate Valk, ceea ce face imposibil de jucat scenele în care ar trebui să apară amândouă). Toate ”ajustările” se întâmplă prin comunicare permanentă cu publicul, căruia i se anunță aceste acțiuni, împreună cu alte mici comentarii ale actorului, care intră și iese din rol cu o ușurință ce poate veni numai dintr-o perfectă stăpânire a mijloacelor actoricești. Sheperd este și cel mai precis când e vorba de reluarea simultană a gesturilor actorilor din film, iar detașarea cu care se mișcă, în coregrafia marcată de tremurul peliculei vechi, creează un efect autoironic, o „punere în abis” inversă, prin care ”imitatorul” își câștigă dreptul de a fi în prim plan.

Convenția teatrală așa cum o știm este complet și intenționat distrusă în spectacolul Wooster Group, deconstrucția conceptului tradițional de spectacol fiind unul dintre scopurile principale ale acestor creatori ce reprezintă inima avangardei americane în ce are ea mai curajos și mai inovator și un exemplu perfect de ”teatru postdramatic”.

***

Cel puțin două dintre spectacolele ”Hamlet” strânse de Emil Boroghină anul acesta în Festivalul Shakespeare - cel semnat de Thomas Ostermeier și cel construit/deconstruit de Elizabeth LeCompte ne dau o veste la care ar trebui să fim mai atenți: ceea ce prin comparație cu teatrul românesc de azi poate să pară science-fiction este în teatrul lumii doar normalitate. Normalitatea aceea venită dintr-o firească înclinație spre descoperirea de noi drumuri în artă, normalitatea venind dintr-o curiozitate necontrafăcută pentru tot ceea ce este nou, pentru felul în care tiparele umane se modifică odată cu evoluția unei societăți/ a unei civilizații, sau pentru topirea în materia teatrului a tuturor acelor elemente contemporane care ar putea să-i dea noi dimensiuni și noi profunzimi.