Hamlet - spectacolul vremurilor noastre

Într-o lume a teatrului postdramatic, Thomas Ostermeier e unul dintre puținii regizori care acționează constant, de ani buni și cu rezultate de mare impact internațional  înspre ”resurecția dramei”. După o serie de spectacole cu piese de Ibsen - Hedda Gabler, Nora, John Gabriel Borkman - dar și de Büchner (Woyzeck), O’Neill (Electra) sau Tennesse Williams (Pisica pe acoperișul fierbinte), atenția lui s-a îndreptat spre Shakespeare, mai întâi prin ”Visul unei nopți de vară” (2006), apoi prin ”Hamlet”, care a avut premiera în 2008 la Avignon și „Othello” (pentru care repetă acum, la Atena, premiera fiind programata în august). Deși a început prin a monta piese noi, încurajând apariția unor noi autori dramatici, forța montărilor sale e parcă și mai clară atunci când comentariul său asupra lumii este exprimat prin intermediul unor autori clasici. E o confruntare pe viață și pe moarte cu convențiile și conformismul care au sufocat de-atâtea ori ideile și oamenii, iar prin asta spectacologia lui se constituie într-un manifest continuu împotriva unei „îmburgheziri a spiritului”, atât de periculoasă tocmai pentru că este tentantă, venind ”la pachet” cu progresul din societățile civilizate.

Și ce erou mai bun pentru o asemenea demonstrație decât prințul Hamlet, cel care refuză să accepte ca pe un dat moartea dubioasă a tatălui și căsătoria rapidă a mamei, cel care vrea să tulbure încă apele liniștite care fac să nu se mai vadă mocirla de dedesubt. Nu întâmplător marile metafore scenice sunt chiar elementele primordiale - pământul și apa - pământul mormântului ce s-a extins și asupra unei mari părți din spațiul de joc, un pământ afânat, proaspăt întors, mărturie a tumultului recent și apa țâșnind dintr-un furtun banal, asemeni celor de udat grădina, ca un semn că lacrimile vărsate scurt, la înmormântare, sunt false în abudența lor. Furtunul cu apă revine constant pe parcursul spectacolului, când ca armă, când ca instrument de curățare sau agresare a oponentului, iar apa, în combinație cu pământul în care se joacă multe scene esențiale, generează noroiul care murdărește totul și în care Hamlet se scufundă cu voluptate. Când cade cu fața în pământ și zace minute în șir, până când cei din jur se alarmează, când ia pământ și murdărește cu el fața de masă albă, de nuntă, când se murdărește pe față cu el sau chiar îl mănâncă, în accese de furie neputincioasă ori când vrea să-și demonstreze agresiv nebunia. Dincolo de pământ și apă însă, spectacolul are în sprijinul său o impecabilă scenotehnică, beneficiind din plin de noile tehnologii - de la lumini, la sonorizare, proiecții, transmisiuni în direct cu camera video wi-fi, telecomenzi pentru structurile metalice din scenă. La acestea se adaugă ideile simple dar extrem de spectaculoase ale scenografului cu care Ostermeier lucrează de obicei, Jan Pappelbaum: o structură metalică cu o masă inclusă, ce alunecă înainte și înapoi deasupra zonei acoperite cu pământ, pe principiul zoom-ului fotografic, ajustând perspectiva privitorului, o perdea de fire metalice ce însoțește această structură glisantă, excelent suport și pentru proiecții, care devin, prin mișcarea firelor din care e alcătuită perdeaua, imagini mișcătoare.

Spațiul de joc și decorul sunt numai două dintre elementele circumscrise unei concepții regizorale care face din Hamlet, în întregul său, un spectacol al vremurilor noastre, un spectacol profund contemporan, a cărui forță vine dintr-o subtilă înțelegere a mecanismelor societății de azi și din felul curajos în care acestea sunt devoalate și expuse aici prin deriziune, fără părăsirea înțelesurilor textului shakespearian. Sunt esențiale pentru atingerea acestui scop accentele puse în textul tradus din nou și adaptat de Marius von Mayenburgh (transpus excelent în română, cu finețe și inteligență de Ozana Oancea), dar și construcția personajului principal și decizia ca numai 6 actori să joace toate rolurile, schimbându-și haina, look-ul și perucile la vedere, tocmai pentru a sublinia prefăcătoria generală. Singur Hamlet joacă numai rolul unuia dintre actori, folosind deghizarea nu pentru a-și ascunde propriile gânduri și sentimente, așa cum fac ceilalți, ci pentru a-l demasca pe criminal.

Axa principală a spectacolul rămâne construcția personajului Hamlet, care este aici nu prințul curajos, hotărât, gata să repună lumea pe făgașul cel bun, ci un ins mai degrabă inert la început, un pic grăsuț, lenevos, iritat că e scos din ale sale de întâmplările recente. Revolta lui crește treptat și, din revoltă, conștiința lui pare să prindă formă, traversând stadii de dezvoltare până când de la gând Hamlet trece la faptă. Până în acest moment, el reia de mai multe ori celebrul monolog ”A fi sau a nu fi”, cu care spectacolul și începe - ce capătă aici înțelesul de „a acționa sau a nu acționa”, un accent mult mai pe înțelesul omului contemporan. Reluat de trei ori, de fiecare dată dus mai departe cu câteva idei, monologul lui Hamlet devine laitmotivul spectacolului, apărând din nou, ca o subliniere, în diferite momente ale acțiunii scenice. În traducerea lui Marius von Mayenburg (și în românește de Ozana Oancea), cea de a treia formă sună spre final așa: ”Cine ar sta să rabde/ jignirile din lumea asta,/ nedreptatea asupritorilor,/ neobrăzarea oamenilor/ durerile iubirii neîmpărtăşite,/ amânările justiţiei,/ sfidările birocraţiei,/ călcarea în picioare/ a celor pentru care ai trudit,/ când ai putea să iei pumnalul/ şi să te socoteşti doar tu cu tine? (...) Constiinţa, deci, / ne face laşi,/ Gândirea infectează/ puterea de decizie,/ strică tenul,/ cele mai importante întreprinderi/ îşi pierd direcţia/şi nu mai ajung /a fi numite fapte.”  Ar fi multe de adăugat aici despre cum și-a pierdut omul contemporan conștiința de sine, despre inaderența lui la realitate care îi submniează acțiunile, despre șocul unei pierderi a celui apropiat care face să se reașeze ordinea interioară a unei persoane. Hamlet devine în spectacolul lui Ostermeier - în mod subliminal - un îndemn pentru generațiile de azi de a nu renunța la denunțarea ipocriziei din jur, de a nu renunța să se revolte împotriva vechilor generații care ”formatează” lumea conform intereselor proprii, măcar pentru că într-o zi va deveni imposibil pentru cine gândește altfel să mai trăiască într-o lume ce ia o asemenea formă. Să gândești, dar apoi să acționezi!, așa ar putea suna îndemnul. Să nu renunți să te lupți pentru o lume așa cum o visezi.

Și dacă Hamlet era singurul spectacol pe care l-ar fi prezentat Festivalul Shakespeare inițiat la Craiova de Emil Boroghină - confruntat anul acesta cu mari probleme financiare - tot ar fi meritat ca festivalul să fie organizat.

Fiindcă acest spectacol ne dă mai multe lecții: prima ar fi că forța și autenticitatea unui spectacol Shakespeare se leagă direct și esențial de o nouă traducere și adaptare a textului, care să fie în concordanță cu ideile și conceptul de spectacol. Într-un interviu pentru Scena.ro Thomas Ostermeier spunea chiar: ”Fiecare generație își scrie propriul Shakespeare, fiecare zeitgeist comunică cu el într-un fel diferit”* O alta ar fi că așa ar trebui să arate, din punct de vedere vizual, ideatic și al posibilităților scenotehnice un spectacol al anului 2010, ceea ce ne amintește că majoritatea spectacolelor de la noi seamănă cu o întoarcere în timp și suferă de o acută inadecvare la timpurile pe care le trăim. Lucruri care ar trebui, cred eu, să ne dea mai mult de gândit.

*citește tot interviul în nr. 9 iunie/iulie al Scena.ro, în curs de apariție