"Google ţara mea” - Nevoia de a ieşi din rând

De când am văzut spectacolul ”Google țara mea” (text Mihaela Michailov, regie Alexandra Badea) de la Teatrul foarte mic din București încerc să-mi amintesc numele unui fost coleg din școala generală, un băiat de etnie rromă cu care erau puși în bancă, pe rând, copiii pedepsiți din clasa noastră. Rămăsese repetent și, fiind cu un an mai mare, era mai înalt decât noi toți, stătea în ultima bancă și se simțea mereu stingher. Nu avea prieteni în clasa noastră, ci numai în altele, alți copii rromi. În clasa a patra, când crescusem și eu suficient cât să stau în ultima bancă, am cerut să stau cu el ca să-l ajut la lecții și diriginta a rămas cu gura căscată. Mă tem că a fost doar un act de bravură, nu vreo pornire generoasă, dar oricum m-a făcut să descopăr că era un băiat foarte de treabă, de o bunătate funciară și cu o mândrie pe care n-o aveau mulți colegi de-ai mei. Îmi dau seama că nu-mi amintesc numele lui fiindcă rareori l-am auzit, toată lumea folosea o poreclă urâtă ca să-l strige și asta părea un lucru normal.

Am fost defectați încă de mici, din momentul în care am pășit într-o sală de clasă, emoționați la gândul primei zile de școală, cu hainele apretate foșnind pe noi. De când am intrat ”în sistem” ni s-au inoculat prejudecățile și a fost sădită atent în noi pornirea spre discriminare împreună cu tot felul de justificări ale acesteia, numai bune să ne adoarmă conștiința, ca să nu ieșim din rând. Pe de o parte, mistificarea despre ”cea mai frumoasă și mai bogată țară din lume”, pe de altă parte - ”noi suntem mai buni decât ei”. Ne-am bălăcit încă de mici, fără să vrem, într-o uriașă minciună din care și azi ne e greu să ieșim. Dacă teatrul ne ajută să facem un pas în plus pe drumul acesta, înseamnă că el și-a atins unul dintre cele mai importante scopuri, iar spectacolul ”Google țara mea” face exact acest lucru.

Alexandra Badea și Mihaela Michailov se află la cea de a treia colaborare după ”Complexul România” la TNB și ”Cum depășește Barbie criza mondială” la Teatrul Național Timișoara. Demersul lor este coerent în primul rând la nivel tematic - își propun să aducă în discuție teme, idei, probleme de actualitate într-o societate (într-o lume) ce a intrat în secolul 21ca într-o junglă din care scapă cine poate. O societate amorfă, fără conștiință civică, fără identitate, târând după sine, ca pe niște conserve goala, ruginite, o sumă de prejudecăți și idei fixe coagulate din când în când în ideologia unor partide extremiste la care aderă, din confuzie și exasperare, neașteptat de mulți oameni. Coerența acestui demers purtând două semnături se regăsește și la nivel de concept - spectacolele lor sunt create în urma unor ateliere cu actorii, a căror implicare în construcția spectacolului și în scrierea textului este obligatorie. Regizoral, Alexandra Badea propune o despărțire de vechile tehnici de joc, renunțând la sondarea psihologică a personajelor și la o interpretare pe orizontală, bazată pe schimburi de replici între personaje. Ea aduce în scenă tipologii care emit ”statement”-uri, adevărate manifeste care consolidează luări de poziție față de un subiect sau altul. Cel mai departe pe drumul ”eliberării de personaj”, pe drumul abstractizării expresiei teatrale, pe drumul inovației formale a mers cu ”Barbie”, spectacolul cel mai controversat din programul FNT 2009. Pentru un public obișnuit cu un teatru în descendență pur stanislavskiană, în care inovația e admisă numai la nivelul imaginilor propuse de regie sau scenografie, acest tip de spectacol poate să pară de neînțeles. Problema e că nu numai publicul, dar nici o parte dintre cronicari n-au arătat vreo deschidere spre acest tip de spectacol cu totul altfel.

Mă tem că, subliminal, această respingere ”de facto”, fără nici o încercare de înțelegere, fără explicații sau argumente (mă refer acum la cronicari) și-a pus amprenta asupra tinerelor creatoare, care fac un pas înapoi în ”Google țara mea” către o construcție mai tradițională a personajelor - tânăra mulatră căreia i se aduce mereu aminte că e ”altfel”, tânărul rrom care se simte discriminat, tânărul alb care cedează sub presiunea celor din jur și renunță la iubita lui de culoare, profesoara care încurajează discriminarea, jurnalistul radio care se face vocea ”anonimilor”, citind comentariile lor de pe forumuri. Mult mai interesant e însă cum toate aceste personaje cu date concrete - bine jucate de tinerii actori aleși de regizoare mai ales acolo unde se pot sprijini pe date psihologice - se ”topesc” într-un cor în care ne putem vedea cu toții, o masă de manevră, fără gânduri proprii, acționând în turmă. Decorul constructivist al Velicăi Panduru, alcătuit din platforme luminate alternativ, suținute de bare metalice, accentuează caracterul simbolic al intervențiilor Câteva momente în care acest grup anonim acționează simbolic - când se așază unul câte unul în spatele unuia dintre ei, devenind o povară imposibil de dus sau când, ținându-se de mână, se transformă într-un zid prin care cei ”altfel” încearcă inutil să treacă - amintesc de puterea simbolică a scenelor din ”Barbie” și sunt momentele de originalitate ale spectacolului, ce riscă altfel să rămână mai degrabă o intervenție tezistă.

Asta pentru că oricât de juste ar fi observațiile incluse de cele două creatoare în spectacol, simpla afirmare a lor, cu degetul acuzator arătând spre vinovați, ele riscă să stârnească doar o reacție de respingere, așa cum a făcut discursul Madonnei în apărarea rromilor, ținut pe stadionul din Cotroceni (scenă inclusă și în spectacol). E un truism banal că originalitatea și subtilitatea sunt esențiale în găsirea formelor potrivite pentru a rosti adevărurile necesare în teatru, ca și în orice altă artă. Negăsind în acest spectacol destule asemenea dovezi, aș spune că ”forța castratoare” a profesorilor obtuzi - cei de ieri își găsesc oglindă perfectă în cei de azi - și-a atins scopul, adormind îndrăzneala de a ieși din rând a tinerilor creatori. Să sperăm că numai pentru moment.

p.s. Nu-mi e prea clar de ce spectacolul se cheamă ”Google țara mea”, deși sună bineJ