Glasul urbei: Pentru cine bat străzile, Valeria Sitaru

Ed. Litera Internațional, București, 2011

Acum ceva ani, căutam cazare în Costinești și o luasem la pas pe niște alei întortocheate din mica stațiune. Pierdut și plictisit, am întrebat o băbuță cum pot găsi casa căutată: „o iei pe aici, maică și, când se înfundă, faci stânga.” Ei bine, strada care se înfunda era a Speranței. Hotărât lucru, străzile au nu doar ironia lor derivată din neatenția, nepăsarea sau umorul involuntar al autorităților locale, ci și o poveste demnă de ascultat pentru pașii interesați. Valeria Sitaru încropește un soi de index alfabetic al unei părți a străzilor din București, alegându-le după pofta inimii pe cele cu nume năstrușnic, istoric, ori inedit. Doamna Sitaru demonstrează că are, pe lângă talentul de actor, și pe cel de prozator, dând dovadă de o imaginație debordantă în zugrăvirea trupului și sufletului străzilor, de la pietrele de asfalt până la locuitorii ei permanenți, în viață sau decedați.

Autoarea pleacă de la o presupunere simplă: felul în care botezi strada îi determină destinul. Tocmai de aceea, multe pasaje încep cu istoricul personalităților ale căror nume au fost împrumutate de străzi, parcă pentru a ne arăta că această formă de reîncarnare, de nemurire, e una dintre cele mai neîntâmplătoare. Ajungând la menționarea pasajelor ce tratează istoricul, trebuie spus că Valeria Sitaru s-a documentat intens despre subiect, cu toate că întregul volum emană un aer lejer, o aparență de dulce superficialitate, deși nu în sens peiorativ. Aflăm detalii obscure despre personajul mitic Cupidon (ce nume de stradă!), despre multiplele personalități ce au purtat numele de Licurg, sau despre anticele și variatele întrebuințări ale unui cui, ce-l fac demn să poarte și el un loc pe o tăblie bucureșteană. Nu trebuie să fii un fan al capitalei și al coșmarului său urbanistic, descris de toți vizitatorii occidentali din ultimele două veacuri, pentru a aprecia cărțulia aceasta, deoarece perspectiva ce ni se oferă nu ține nici de topos-ul orașului, nici de viziune strict personală a autoarei, ci mai degrabă de un privitor obiectiv, suprateran și, cel mai important, capabil să înțeleagă limba animalelor, a păsărilor, a pavajului sau a clădirilor. Hotărât lucru, o salamandră ne poate explica mult mai bine decât o mână de consilieri locali de ce o stradă s-ar putea numi a Regenerării, deși niciun soi de animal, plantă sau cărămidă nu ne poate lămuri de ce Bulevardul Geniului e conectat la Palatul Cotroceni. Tot din seria „ca nuca în perete”, pe strada Blandiana, ce poartă nu doar nume de poet, ci și de martiră, se pot comanda piscine, balustrade și hidroizolanți. Cu toate acestea, cel mai reușit și amuzant pasaj e fără îndoială cel despre Strada Lucifer, pe care totuși curentul funcționează cu intermitențe. Dacă nici măcar aducătorul de lumină nu mai poate salva situația, atunci, constată jucăuș Valeria Sitaru, vreun Nice (transcriere fonetică) modern ar trebui să scrie pe pereți LUCIFER A MURIT.

În ciuda creativității ieșite din comun și a stilului atractiv, construit din fraze scurte, alerte, unele mușcătoare, volumul nu reușește să constituie un veritabil tratat de stradologie, în principal pentru că nu se ia în serios. Mărturisesc că mi-ar fi plăcut să aflu cum anume pot să-și plângă suferința străzile al căror nume a fost schimbat după revoluție, pierzându-și, astfel, rezonanța rusească și primind denumiri banale, chiar dacă, spre exemplu, Dostoievski nu a fost membru de partid. Mi-ar mai fi plăcut și să citesc vreun mic eseu despre rolul unor nume date străzilor, în opoziție cu alegerea unor simple cifre, cum procedează în destule cazuri americanii. Oare cum s-ar simți o stradă să fie numită, banal, 17 - cu sau fără indicarea cartierului ori a punctelor cardinale? Dar nu-mi permit să strâmb din nas în fața unor asemenea omisiuni, cât timp ceea ce ni se oferă e nu un simplu delir postmodern și absurd ludic, cum ar fi putut ușor degenera, ci un index închegat, creativ și variat.

Așadar, revenind la punctul prim, la titlu, și analizând jocul de cuvinte, putem dezbate nu fără folos dacă autoarea e cea care bate străzile pentru a găsi ceva anume, ori străzile bat delicat pentru cei care au urechi să audă, un soi de cod morse intraductibil, organic. Oricare variantă am alege-o, nu trebuie să ne încruntăm dacă ne vom da seama că tot nu înțelegem mare lucru. Unele cărți mici au vocația de a deveni mari tocmai pentru că nu-și doresc să spună ceva neapărat înălțător, ci să creeze o atmosferă caldă, oferind o lectură moale ca un balsam cerebral. Pasajele scurte ce suprind sufletul acelor mici străzi lipsite de importanță ne dăruiesc la fel de multe motive de bucurie și liniște. Și nu, străzile nu bat pe nimeni, nu violentează, ci șoptesc, asemeni oricărui bătrân care nu mai simte nevoia de a-și impune punctul de vedere, cu toate că s-a încercat desprinderea lui de istorie, de trecut și chiar de propriul nume.