Gîndirea moale şi inflexibilul Arthur Miller

Dacă Arthur Miller ar fi scris „Toți fiii mei" acum, piesa s-ar fi terminat probabil cînd Mama, cu infinite resurse de diplomație, îl tentează pe George cu micile bucurii. Din ele, grăunte peste grăunte, se construiește împlinirea vieții. Dacă Arthur Miller și-ar fi scris tragedia azi, în ciuda convingerii că „omul obișnuit e la fel de apt să devină subiect al tragediei, în sensul ei cel mai înalt, ca și regii", cheia minoră ar fi triumfat fără drept de apel peste reperele de anvergură morală. Și dramaturgii se supun presiunii vremurilor. În această scenă, una dintre cele mai reușite ale spectacolului de la Teatrul Național București, mama îl accesează pe cel ajuns, de voie-de nevoie, justițiar, la stratul arhetipal de gingășie al lumii. Ea știe cum să treacă în revistă, într-o suită subtilă de appetizer-e, tot farmecul pămîntesc: de la sucul de grapefruit care demonstrează că îi ține minte preferințele și îi recreează adultului însingurat atmosfera de familie din casa / casele (a lui și a celui mai bun prieten), la grija pentru pofta de mîncare. Îl ia peste picior, îl bruftuluiește și îl hrănește. Ce semne mai bune de mnemotehnică emoțională se pot arunca în joc pentru a-i aminti neîmplinitului adult de ciclul oricărei relații afective? Kate pune pe tapet tot șiragul de perluțe din duioșia fundamentală pentru care viața merită trăită. Ca din întîmplare, mai tîrziu va trece pe acolo și fata iubită în tinerețe (Irina Cojar, prezență luminoasă, cu scăpărări de energie caldă) pe care George nu o luase de soție. Pentru că războiul era o cauză mai importantă. Aceasta e scena în care scînteiază toate calitățile interpretative pentru care Sanda Toma e marea actriță Sanda Toma: o Kate atît de feminină, de jucăușă, de blîndă, de caldă, de maternă și plină de viață. Pentru că, în rest, regizorul Ion Caramitru o direcționează monocord către una și aceeași latură: bătrînă rea, arțăgoasă și ciufută. Iar Ioan Andrei Ionescu (George Deever), într-una dintre cele mai performante evoluții ale spectacolului, echilibrează perfect raportul de forțe: slab, dar și plin de forță, omenos, dar și inchizitor, nostalgic, dar și apucat. Și seria nu se termină aici.

foto: Augustin Bucur

În scena următoare tatăl, în locul căruia propriul său părinte stă în pușcărie, îl tentează pe fiul vindicativ cu tot lobby-ul necesar pentru ca avocatul George Deever să pătrundă printre ițele influente ale marilor industriași ai orașului. Azi, cînd registrul minor și gîndirea moale l-au învins fără drept de apel pe cel  al marilor cauze etice de descendență greacă sau ibseniană, disputa nici nu ar mai fi avut loc. S-ar fi petrecut la nivelul sugestiei și s-ar fi rezolvat în doi timpi și trei mișcări din cîteva lumini. Dar, steagul Statelor Unite tronează deasupra solidei proprietăți (scenografia, Dragoș Buhagiar) și în piesa lui  Miller George e menit să cadă în dominoul valorilor înalte. Ca și Oreste, el e jucăria destinului și a vinei acumulate între cei doi tați și, așa slab cum e, declanșează vendeta. „Toți fiii mei", cu perfecta osatură a celor trei unități aristotelice, rămîne o tragedie: o întreagă lume de valori, plus ancorele care le răspund din cotidianul activ și rutinard, se pulverizează dintr-o suflare.

Și totuși... genul minor, echivalat cu un incipit de consumism (reprodus video de Daniel Gontz prin reclamele vremii, aceleași care vor fi mai tîrziu serializate de Andy Warhol), e cel responsabil de duioșia lumii. Și de mreaja pe care o întinde marilor și pragmaticilor constructori ai existenței, cum este tatăl acestor tuturor fii americani. Altitudinea marilor cauze îngenunchează în fața împlinirii, a vieții de familie și a marelui său fundament, tihna pecuniară, în argumentația impecabil gradată dramatic a lui Miller. „Nu pentru voi am muncit? Nu pentru fiii mei? Nu pentru familie?" (citez aproximativ), se va disculpa tatăl, autorul moral al pierderii, în timpul războiului, a douăzeci și una de vieți. Și glasul lui se aude cu moliciuni atît de umane și tipul acela de credibilitate 100% pe care nimeni nu știe mai bine ca Victor Rebengiuc să-l împrumute personajului.

Conștiința fiului său e filtrul în care se refractă toată supa călduță a moralității americane („dacă ar fi să-i judeci pe toți cei ce s-au îmbogățit de pe urma războiului ar trebui să împuști jumătate din America", argumentează tatăl). În Chris Keller, eminamente bun (în interpretarea plină de intensitate și căldură dramatică a lui Dragoș Stemate), stimulent al progresului pentru toți cei cu care vine în contact, registrul marilor constructe etice intră în tangaj alături de fondul de preaomenesc al lumii. E singurul în care cele două genuri, unul al adîncii înțelegeri a măruntului din compoziția existenței, celălalt al cauzelor eroice, drepte (solidaritate și onoare), de salvare a omenirii, se înfruntă cu forțe egale, fix ca la buchea hegeliană. Conștiința cumpătată a fiului rămas în viață devine teatrul de război al marii încleștări, tocmai acum, cînd e însetat de dulceața dragostei pe care o află numai la logodnica fratelui mort (Costina Ciuciulică într-o încercare de frumoasă tipică filmelor americane de epocă). Vină tragică se acumulează peste vină tragică, într-un lanț nesfîrșit al declanșatoarelor de bombardament interior la  fiul înțelegător și moral.

foto: Augustin Bucur

„Toți fiii mei" face parte dintre capodoperele teatrul clasic american de secol XX: construcție impecabilă, conflict puternic, relații dramatice. Cu un text atît de bine scris, cu gradație infailibilă și avalanșe de tensiuni, unor actori mari, cum e cazul spectacolului de la TNB, le-ar fi imposibil să rateze. Dar într-o asemenea structură clasică, marele clu ar fi fost nu doar conturarea caracterelor puternice tipologic, ci jocul pe relații, textura fină a evoluției, nuanțarea subtilă a nodurilor de dramatism. În acest punct, construcția regizorală a lui Ion Caramitru se fisurează, materialul relațiilor dintre personaje se vede plin de hiatusuri, fiecare actor pare că face cam cum îl taie capul. În consecință, unele replici par picate din cer („Sărută-mă ca tine, nu ca Larry", de exemplu). Iar unele gesturi, ca sinuciderea din final a tatălui, în ciuda clasicei imagini de final, cînd casa devoalează cimitirul, sau a dozatorului natural de psihologie dramatică, născut din marele talent al lui Victor Rebengiuc, rămîn greu de explicat.

În spectacolul de la Naționalul bucureștean veți găsi ceea ce vă așteptați deja: text perfect, bucuria  oricărui iubitor de teatru, întîlnirea cu mari actori ca Victor Rebengiuc, într-o recidivă a performanței  Miller (după „Moartea unui comis-voiajor"). Secretul e să nu vă așteptați la mai mult.