Gardell la Iaşi

Jonas Gardell, dramaturg contemporan suedez, e, deocamdată un nume care nu spune prea multe cititorului şi spectatorului de teatru din România. Unele din scrierile sale au fost traduse, relativ recent, la Editura Vremea, şi au pus deja pe „jar” pe acei creatori de teatru preocupaţi de temele (încă) tabu, de discursul agresiv-poetic, de „eseurile” despre descompunere, boală, moarte şi dragoste pe care Gardell le propune unui auditoriu sătul de conformism şi dulcegării.

Ca actor, a-l aborda pe Gardell echivalează cu a-ţi asuma unele riscuri. În primul rând, te desparţi de paradigma teatrului ca entertainment, de comercial şi facil, pătrunzând în lumea densă a rafinamentului psihologic, a sadismului ideatic, a metaforei pulsatile prin care ţi se comunică, precum într-o şedinţă de psihanaliză, sensuri adânci, frânturi din peisagistica inconştientului. Asemenea riscuri şi-a asumat tânărul actor Andrei Ciobanu, până nu de mult angajat al Teatrului „Victor Ion Popa” Bârlad, care, pe scena Casei de Cultură „Mihai Ursachi” Iaşi, sub titulatura „Face 2 Face”, a adaptat unul din textele gardelliene, „Şeherezada”.

Într-o subtilă polifonie textuală, ni se vorbeşte despre homosexualitate şi inadaptare, despre decrepitudine, despre non-sensul unei existenţe lipsite de dragoste, despre aşteptare inutilă a ceva ce nu va mai sosi, despre blocaj (fizic, psihic). Totul pe fundalul dublului, al oglinzii interpretate nu doar ca posibilitate de a răsfrânge imagini, ci ca vehicul al amăgirii, al mimării realităţii, al pseudo-existenţei. Personajul central, scriitorul, care, la rigoare, poate fi şi o metaforă a Actorului, este, asemenea unei Şeherezade post-moderne, generator de poveşti. Sunt şi nu sunt poveştile lui, pentru că destinul caracterului respectiv stă tocmai în zodia aceasta a punerii şi aruncării de măşti. Şi, în definitiv, dacă ai forţa de a crede până la nebunie că eşti Oscar Wilde, Truman Capote, Iisus Hristos sau chiar Dumnezeu, de ce n-ai fi?! Din punct de vedere spectacologic, Andrei Ciobanu construieşte din ecleraj o atmosferă apăsătoare, depresivă; „paloarea” luminii indică, reuşit, pierderea identităţii, atemporalitatea şi spectralul. La fel, muzica de chitară (Paul Constantin) adânceşte tonurile sumbre ale dramei, configurând labirinturi sonore prin care rătăceşte cel pornit în căutarea de sine. Zona subconştientului, sursă a durerii, a gândului, a aluziei, a amintirii este bine personificată (Cristian Lupu). Omniprezent, sadic, instanţă supremă „la patru ace”, subconştientul îşi râde de tot şi de toate, contemplând demonic scufundarea, pierzania… Scenografic, nefericită opţiunea pentru pânzele aşezate ca la o …casă de cultură. La fel, cadrele cu rol de oglinzi puteau să lipsească, de vreme ce oglindirea era deja sugerată prin acel face to face făcut de cei doi actori.

Ca actor, Andrei Ciobanu impresionează prin dăruire şi credinţă în arta sa. Pot părea cuvinte golite de sens, formale, dar sunt cât se poate de potrivite travaliului scenic pe care cel în discuţie l-a dovedit şi sincerităţii cu care s-a livrat publicului. Mi s-a părut interesant faptul că nu a fixat personajele prin care a trecut, ci le-a permis un fel de inspirată fluiditate, având ca singură constantă efeminarea - marcă a homosexualităţii personajului. Adept, cel puţin în „Face 2 Face”, al teatralităţii, Ciobanu are meritul de a nu fi falsat pe porţiunile unde ţipătul dramatic, criza cer un efort de concentrare specială. Aproape stanislavskian prin recursul la trăire şi biografizare a personajului, actorul manifestă o prezenţă scenică percutantă, poate şi datorită mijloacelor care îi permit situări diferite pe axa tragic-comic (e încă proaspăt rolul savuros al Unchiului din „Fast Forward. Now rewind”, spectacolul lui Florin Caracala de la Ateneul Tătăraşi).

La capitolul minusuri ar putea figura unele aspecte ţinând de dicţie, mai ales în secvenţele de rostire alertă. În orice caz, este de urmărit parcursul actoricesc al celui care, printre altele, este şi doctorand al Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi.