Fragilitate, cruzime, putere, curaj – Divina tragedie, Medeea Iancu

Sunt multe lansări de cărţi. Poeme, poezii, proză scurtă, romane. În fiecare săptămână, putem să ne punem o carte nouă pe noptieră, ba uneori chiar mai multe. Putem să ne construim rafturi noi, să le şlefuim şi să le dăm cu lac. Şi cărţile au nevoie de o casă, unde... trebuie să se simtă ca acasă. Să-şi povestească una alteia experienţele, mâinile prin care au trecut, privirile care le-au răsfoit; doar aşa rămân vii. Şi pentru ca această conversaţie să nu se termine, au nevoie de vecini noi, să asculte experienţe noi. Cărţilor le place golul ce se formează între ele când o carte pleacă de pe raft pentru că rareori cititorul o mai pune în acelaşi loc. Aşa se formează vecinii noi.

Noul vecin de pe noptieră, apoi mutat repede pe raft sau pus pe alte noptiere, pentru că în clipa în care o deschizi inspiri şi reuşeşti să expiri doar la ultimul poem, e Divina tragedie a Medeei Iancu, care se citeşte cu respiraţia tăiată.

Domnul profesor Ion Pop e prezent la multe lansări de cărţi, face critică, are cuvinte de laude, are şi abţineri, dar rar se arată atât de impresionat. Atât prin cuvinte, cât şi prin grimase. “Divina tragedie iese din rând”, spune acesta. Tinerii poeţi contemporani sunt porniţi spre minimalism, spre stări de criză în raport cu lumea, cu societatea, spre tristeţe, dramă sau o tragedie oarecum camuflată, dar care, până la urmă, nu duce nicăieri, nu spune nimic, nu lasă nimic în plus cititorului. În schimb, tânăra regizoare Medeea Iancu se întoarce la problemele fundamentale, la marile întrebări, la marile trăiri şi le spune cu vocea unui copil trist, cu vocea unui copil care a suferit. Le spune exact aşa cum le-a simțit, cum le-a văzut, cum le-a perceput. Nu înfloreşte nimic şi nu maschează nimic.

Poemele Medeei Iancu bulversează cititorul şi îl aduc într-o stare de tensiune care îl obligă să meargă mai departe, să descopere mai mult şi să-i aducă la lumină ambiguităţile care, de altfel, pentru eul său, sunt foarte clare.

Medeea scrie poezie tragică, plină de suferinţă şi care te duce la limita trăirilor. Vorbeşte despre experienţa bolii, despre experienţa patului de spital, despre moarte, despre viaţa de familie, despre pierderea părintelui şi căutarea lui în fiecare loc, în fiecare obiect, în fiecare organ. Totul cu sensibilitate şi într-un evantai de stări autentice.

„dacă voi sări şapte pătrățele din gresia de la spital/ tata se va face bine/ dacă sar încă două pătrățele din gresia de la spital/ tata vine diseară acasă/ dacă sar încă trei pătrățele din gresia de la spital/ tata va veni pentru ziua mea de naştere.”

Fiecare în parte cunoaştem problemele existenţiale, suferinţele zilnice, dar Medeea, prin naturaleţea discursului, prin fragilitate, dar în acelaşi timp prin cruzime, putere şi curaj, ne face să o conştientizăm şi să devenim profund sensibili, să intrăm în adâncimea realului, să nu-l punem la o parte pentru că e în faţa noastră, în casa noastră, în pielea noastră.

Contrar celebrului citat „Din mine însumi eu nu pot ieşi” al lui Cămil Petrescu, egoul narator al Medeei Iancu încearcă cu o forţă istovitoare să scape de sine, să scape de propria-i suferinţă, de durerile care i-au marcat copilăria şi tinereţea, încearcă să îşi găsescă răspunsuri, oricât de puerile şi absurde ar fi.

Medeea Iancu avea manuscrisul acestui volum încă din 2007, dar nu s-a grăbit, a avut răbdare, a participat la concursuri, l-a editat, l-a corectat şi, cu ajutorul tânărului critic Luigi Bambulea, a scos o carte impresionantă. O carte cu sentiment, cu trăiri, cu tremur interior. Volumul II? E în lucru. E în lucru şi, din spusele lui Luigi, cu siguranţă nu e un volum care se lasă mai prejos şi e unul în care se vede şi mai mult regia şi regizarea debutantei.

Ascunsă în spatele ochelarilor de vedere și a unghiilor roșii, Medeea citește două poeme; unul dintre ele este despre moartea tatălui. Se face liniște în librărie, se aud doar bătăi de inimă tot mai accelerate. De obicei, lumea aplaudă, fie că a fost atent, fie că s-a pierdut după primele două versuri. Acum totul a înghețat, parcă a murit și timpul.  

Dacă avem ceva bun în lumea acesta, atunci acel lucru sunt cărţile. Milioanele de cărţi din milioanele de biblioteci care nu se vor termina niciodată şi care nu vor atinge niciodată îndeajunsul.