Final de stagiune à la Dabija

Am încheiat stagiunea cu spectacolele lui Alexandru Dabija - după O noapte furtunoasă văzut în încheierea Fest-FDR la Timișoara și O scrisoare pierdută în încheierea Festivalului Comediei Românești la București, două incitante întoarceri la Caragiale despre care merită scris separat, au urmat Absolut! după Creangă la Teatrul Act și Florența sunt eu de Gellu Naum și Jules Perahim la Naționalul din Cluj. Fără prea multă cercetare se poate observa că regizorul continuă să fie atras de scriitori români, că privirea lui este întoarsă spre trecutul literaturii române, nu către prezentul acesteia, iar cheia cu care deschide curiozitatea/empatia publicului este în continuare cea comică.

Homeless

Creangă e de multă vreme în ”portofoliul” lui Dabija, dacă e să amintim doar Oo! creat la Piatra-Neamț și transportat apoi cu succes și la București. La ACT, regizorul se oprește asupra povestirii Ivan Turbincă, apăsând pedala colocvialității humuleșteanului exact acolo unde se potrivește mai bine și pentru actorul său preferat, Marcel Iureș. Iar când lucrezi cu ”preferații” tăi - Creangă, Iureș - într-un loc preferat, cum este ACT, ai toate șansele ca rezultatul să fie strălucitor. Încă din primul moment, când spectatorii îl găsesc pe Marcel Iureș deja instalat în spațiul de joc, cântând la muzicuță și încălzindu-și pe foc o conservă de fasole, transpare cheful de joc/joacă pe care l-au avut toți cei care au lucrat spectacolul. Regizorul a ”turnat” materia poveștii într-o altă poveste subînțeleasă: povestitorul este un homeless - cine altcineva mai are, în lumea de azi, răgazul de a sta la povești? - care se pune în pielea lui Ivan și, după ce și-a mâncat fasolea, cât stă la o țigară, retrăiește spre deliciul celor ce-l privesc toate întâmplările nemaiauzite prin care a trecut acesta. Mimează, gesticulează, reface fiecare moment, e când Dumnezeu, când Sf. Petru, când Moartea, când Dracul și trece de la sacru la profan cu o incredibilă ușurință. Își folosește întreg corpul și toate abilitățile pentru a face credibile toate personajele, atât de diferite, introduse în economia poveștii, iar felul în care întinde la maximum elasticul vocii sau al gesturilor stârnește constant hohotele audienței. Când folosește perfectul simplu al povestirii, amintește puternic de Amza Pellea. Din când în când ”sare” înapoi din rama poveștii în cea contemporană, așa încât inserturile dintre scene sunt de proveniență urban-contemporană, muzica din Iad apare de fapt dintr-un casetofon purtat pe umeri, după moda hip-hop-erilor, iar replica finală - Absolut! - vine în urma unei misterioase convorbiri telefonice, cel mai probabil cu lumea de dincolo. Până atunci însă, timp de mai bine de o oră, actorul istorisește necontenit, își ia publicul drept tovarăș de vorbă, sprijinindu-se pe reacțiile acestuia (care nu întârzie să apară) și ne reamintește tuturor câtă nevoie avem să ni se spună povești.

Non sequitur

Din cu totul alt registru provine piesa Florența sunt eu, scrisă mai în glumă, mai în serios, de către scriitorul Gellu Naum și artistul Jules Perahim (într-o vacanță de vară, în 1956). Exercițiu suprarealist (cu un decart față de mișcarea de suprarealism franceză, dat fiind că Naum s-a întors de la studiile făcute la Paris abia în 1940), Florența... deschide în același timp diferite direcții de interpretare, punând în dificultate publicul, spre binele acestuia.

Alexandru Dabija accentuează câteva idei identificate în text pentru a spori sursele de comic: confuzia dintre Cezar Bolliac și Lazăr Wolf (Cătălin Herlo, Ionuț Caras), caraghioasa apariție a poetului Dante (Cristian Grosu), numit și Danteluță de către iubita lui Beatrice (Irina Wintze, Ramona Dumitrean, Romina Merei, Anca Hanu, Angelica Nicoară, Patricia Boaru - interpretează la unison sau pe rând toate rolurile feminine) și, nu în ultimul rând, tratamentul aplicat sus-numitei Beatrice, care este multiplicată ca pentru a trece drept toate femeile lumii -numai bune să spele cămășile bărbaților și să le gătească tocană*. În construcția spectacolului se respectă mecanismul suprarealist al combinării de elemente disparate, aparent fără legătură intre ele, pentru producerea unui efect ilogic, surprinzător, derutant, iar umorul tip non sequitur funcționează- ceas. Când logica se pierde - deseori - sala izbucnește în râs, semn că eliberarea de sub dominația raționalului a fost atinsă. Confuziile de persoane se țin lanț, schimbările de identitate vin una după alta, o analiză a cuplului este produsă constant prin intermediul scenelor extratext, iar efectul postmodern al prezenței în scenă a autorilor spectacolului, spectatori într-un cinematograf așezat în oglindă față de sală (scenografia Dragoș Buhagiar), se adaugă precum ”cireașa de pe tort”. Nu trebuie uitate cântecele Adei Milea, ale cărei rădăcini suprarealiste demonstrate în toată opera ei de până acum sunt bine exploatate de către regizor.

Din păcate nu se produce nici un moment acel declic menit să imprime întregului o dimensiune superioară, mai presus de suprafața lucrurilor, acea întrezărire a unei alte dimensiuni pe care actul artistic cu adevărat reușit o intermediază. Spectacolul rămâne doar o comedie de situație, care lasă deschisă întrebarea dacă regizorul Alexandru Dabija are organ pentru suprarealism - dincolo sau mai presus de latura lui comică? Mai ales că, în afară de inserturile muzicale, textul Florența sunt eu... este turnat în forme teatrale mai degrabă convenționale (atât scenografic, cât și coregrafic, deși implicarea lui Florin Fieroiu promitea mai mult), atingând un grad de conformism pe care André Breton l-ar fi respins de facto, ca subminând esența suprarealismului.

Altfel spus, e vorba despre un suprarealism care și-a pierdut semnificația de mișcare revoluționară sau de un simplu exercițiu solitar anexat unui proiectat eveniment dedicat lui Gellu Naum pregătit de Naționalul din Cluj pentru această această toamnă. Greu de crezut că se poate pregăti și o rezurecție a  suprarealismului pe scena românească.

Notă

*Metafora vizuală cea mai pregnantă din spectacol este o perdea de cămăși proaspăt puse la uscat, ce coboară din  tavan. Episodul muncilor casnice ale Beatrice-lor lui Dante, din debutul spectacolului, ar putea provoca o discuție mai amplă despre misoginismul acut resimțit pe scena românească, în 2011, deloc atenuat față de acum două decenii.