Filmele pentru copii în comunism

În perioada „iepocii de aur” nu se precupețea nici un efort (dacă-mi amintesc bine limba de lemn nerașchetat din acea vreme) pentru formarea omului nou. Așa se face că, de cele mai multe ori, se începea spălarea creierului încă din perioada de șoim al patriei. Cei ce primeau cu lacrimi pe obraz în clasa a doua „cravata roșie cu tricolor, mândria pionierilor” într-o ceremonie solemnă ținută pe la vreun mausoleu, CAP sau combinat, printre oamenii muncii de la orașe și sate, constituiau deja publicul-țintă al unor regizori specializați în filmele pentru copii și tineret. Unii dintre aceștia erau cât se poate de direcți și lipsiți de subtilitate în transmiterea mesajului politic. În serialul Pistruiatul, regia Francisc Munteanu, eroul era un copil ilegalist gata să-și sacrifice dacă nu viața, cel puțin toate orele de școală, de la care chiulea într-o veselie, distribuind manifeste. Sigur că puștiul Costel Băloiu era foarte simpatic, dar parcă prea se încredea în personajul comunistului jucat de un Sergiu Nicolaescu măcinat parcă non stop de dureri groaznice de dinți, atât era de chinuit și de încrâncenat în ura lui contra regimului burghezo-moșieresc. (Noi avem azi avantajul că știm cine a devenit Sergiu Nicolaescu, căruia nu i-au trecut niciodată durerile de dinți și pasiunea de nestăvilit de a face cinema). Adolescentele cădeau ca muștele în cap după Ștefan Bănică Jr., care, în Liceenii, e atât de bântuit de remușcări pentru că nu și-a făcut așa cum trebuie piesa lucrată la strung în timpul practicii, încât fuge noaptea din cămin și intră prin efracție în fabrică pentru a-și repara groaznica faptă din pricina căreia clasa lui nu ar mai fi putut fi prima în întrecerea socialistă, etapa pe liceu. Povestea era cu atât mai de tot râsul, cu cât toți liceenii anilor `80 știau foarte bine că săptămânile de practică „în producție” erau o glumă, un soi de vacanță înainte de vacanța legală, pretext de „vrăjeală” cu colegii și colegele din alte clase. Până și Cireșarii, minunați în carte, transpuși pe peliculă păreau mai mult niște mici secretari UTC.

Și, cu toate acestea, au fost câteva pelicule pe care copiii de atunci ar paria și azi. Toată lumea își amintește de ”Veronica, Veronica, fată bună și frumoasă”, creată de Elisabeta Bostan, dar hitul copilăriei mele a fost și va rămâne forever Mama al aceleiași regizoare. Un musical excelent pe care l-am văzut de mai multe zeci de ori în vacanța dintre clasa întâi și a doua, spre disperarea fratelui meu care intrase în vara aceea la liceu și avea cu totul alte planuri în viață decât să meargă cu sora lui mică și obsedată la cinema. „Azi trebuie să te duci cu surioara ta la film”, îi cădea în fiecare dimineață cerul în cap. „La ce film?”, spera el la ceva schimbare de decor. ”La Mama”, îi zicea propria mamă. „Nu se poate. Iar??? Dar îl știe pe de rost!!!” Și, într-adevăr, de când începea filmul, eu cântam în același timp cu actorii și dădeam replicile, ca să mă dau mare, înaintea lor. „Ma-maaaa, iar cu brațe plineee, s-a întors acasă, la voi, copii” și tot așa. Mama era povestea caprei cu trei iezi, care acolo avea cinci (probabil că rămăseseră nedistribuiți vreo doi copii de ștabi și li s-a făcut și lor loc în poveste), în coproducție româno-sovietică. Prietenia între popoare a dat roade foarte bune, dat fiind faptul că artiștii sovietici au pus la bătaie multiplele lor skill-uri: muzică, dans, patinaj, circ, tot tacâmul. La care se adăuga și vedeta, Ludmila Gurcenko, care o interpreta pe capra Rada.

Dacă eu lăcrimam de fiecare dată la drama iedului Matei, fugit de-acasă și gata-gata să fie halit cu tot cu cornițe de lup, fratele meu, în semn de protest pentru umilința de a vedea așa un film la vârsta lui înaintată, ținea cu lupul. Fiind un element negativ, lupul, pe numele lui Titi Suru, era un rocker înrăit (interpretat de faimosul Mihail Boiarski), cu plete (vai, ce rușine!) și îmbrăcat în costum de piele neagră, ca de biker occidental. (Era, fără îndoială, un spion infiltrat de agresorul american în paradisul poveștii româno-sovietice). Ca rușinea mea să fie completă, fratele meu, la fel de subversiv ca și lupul, striga mereu ca apucatul la una dintre scenele de final, când toate personajele stăteau la o masă plină cu bucate din alea de care noi nu văzusem niciodată, pentru că nu erau cuprinse în rația noastră de alimente: „Ăsta nu e film românesc!” Și, într-adevăr, într-un fel, avea dreptate. Fără nici un personaj ilegalist sau activist comunist, filmul ăla trebuie că a ieșit pe ecrane din greșeală. Și totuși, dacă mă gândesc bine, iezii din Mama aveau ceva în comun cu Costel Băloiu: pistruii.