Fiesta sau cum să-l aduci pe Hemingway în scenă

de: Cristina ModreanuNr. 148 13 Decembrie 2011

Avangarda teatrală se manifestă în multe feluri la New York în această primă stagiune din al doilea deceniu al secolului 21. Există, pe de o parte, o serie de grupuri teatrale și artiști fascinați de noile tehnologii, care își exercită curiozitatea generând experimente de tot felul (Wooster Group, John Jesurun, Jim Findley, Big Art Group); există apoi o serie de autori dramatici ce inovează în forma și conținutul textelor lor pentru scenă, abordând subiecte controversate, șocante, intens politice (Young Jean Lee, Thomas Bradshaw, Tarell Alvin McCraney ș.a.); și există apoi - nu în ultimul rând - colective teatrale ce pun preț pe lucrul împreună, ei fiind autorii unor incitante producții definite drept ”devised-theater”.

Printre acestea din urmă, unul dintre cele mai interesante rămâne Elevator Repair Service, companie ce a fost fondată în 1991 de regizorul John Collins împreună cu un grup de actori, în mare parte rămași împreună - ceea ce constituie o excepție în teatrul american, unde ansamblurile teatrale și repertoriul stabil sunt experiențe neobișnuite. ERS obișnuiește să-și creeze spectacolele în urma unor procese îndelungate de lucru, uneori chiar și câțiva ani - timp in care, evident, actorii mai au și alte angajamente ca să poată supraviețui. Totuși, ceea ce îi leagă și îi ține împreună este nevoie de a găsi noi modalități de a spune o poveste în lumea contemporană, sarcină deloc ușoară, dar plină de satisfacții dacă e dusă până la capăt. În ultimii ani, ERS și-a dus cu bine la capăt încercarea temerară: au adus în scenă, pe rând, romanele Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald și Zgomotul și furia de William Faulkner (primul capitol), pentru ca a treia piesă din ceea ce grupul a numit ”o trilogie accidentală” să fie Fiesta lui Hemingway (titlul original - The Sun Also Rises). O întreprindere mult discutată, cu argumente pro și contra, mai ales fiindcă textele sunt păstrate integral, ceea ce transformă spectacolul într-o operă de durată, în care spectatorul trebuie să se lase ”înghițit” de universul re-creat pe scenă. Succesul uriaș al acestor producții demonstrează că nevoia oamenilor de poveste și plăcerea cu care aceștia se lasă seduși de povestitori sunt subestimate constant de piața de spectacol contemporană. ERS a riscat și a câștigat.

***

Știind câte ceva despre aventura textuală a acestui grup newyorkez, m-am înarmat cu multă răbdare și cu o cană mare de ciocolată fierbinte (băuturile sunt permise în sala Theater Workshop, unde se juca spectacolul) și m-am prezentat la întâlnirea cu Hemingway, pe care nu-l mai citisem din facultate. Țineam însă minte pasiunea lui pentru peisaje, pentru amplele deschideri de orizonturi, în care animalele aleargă libere, viziune seducătoare pentru vânătorul senzual - deci îmi era destul de greu să-mi imaginez cum va fi transcrisă pe o mică scenă această respirație amplă a prozei lui.

Previzibil, neîncrederea mi-a fost risipită după primul sfert de oră, când eram deja „furată” nu atât de poveste, cât de felul firesc, relaxat, vag ironic și auto-reflexiv în care era spusă aceasta. Strategia narativă a celor de la ERS stă în tonul semi-distanțat în care e spusă povestea. Există un narator care intră și iese din acțiune, pășind constant și dezinvolt peste granița invizibilă dintre lumea textului lui Hemingway și comentariul pe marginea acestuia. De fapt, cele două niveluri aparțin prozei scriitorului, din care nu este deplasat nici un cuvânt, și doar al treilea nivel, acela alcătuit din gesturi, mișcare, lumini, costume, intervenții sonore, este textul original ce aparține colectivului de creatori (regie - John Collins, scenografie și costume - David Zinn, sunet - Matt Tierney și Ben Williams). Acest al treilea nivel ce dă relief spectacolului este comentariul lor despre personajele și întâmplările cărora își împrumută corpurile. Felul în care proza devine tridimensională și trăiește o viață numai a ei este uluitor. Chiar dacă spațiul restrâns al scenei nu constituie un avantaj, mica lume a expatriaților americani refugiați la Paris într-o viață de petreceri continue menite să șteargă amintirea războiului, este readusă la viață cu o energie ce pulsează în fiecare gest. O energie ce vine din frica acestor oameni care au văzut războiul cu ochii lor - Jake a luptat în el, iar Brett a fost asistentă medicală pe front - și i-au supraviețuit miraculos, reîntorcându-se cu simțurile amorțite, pe care încearcă disperat să le trezească.

Totul se petrece într-o cafenea - unde personajele se întâlnesc să bea și să pună lumea la cale în spiritul boemei pariziene - o cafenea ale cărei mese lungi și scaune simple de lemn pot deveni, când e nevoie, paturi, mașini sau taurul pe cale să fie ucis. Locul e plin de sticle și pahare ce se umplu și sunt golite pe rând, aceasta fiind ocupația principală a personajelor. Faptul că zgomotul lichidului ce curge în pahar este redat pe bandă este doar unul dintre semnele că suntem invitați deschis să suspendăm limitele ficțiunii și să trecem peste ele cu aplomb postmodern așa cum fac și creatorii spectacolului. Nici un secret al construirii spectacolului nu ni se ascunde, schimbările de spațiu de joc sunt abia schițate, imaginația noastră fiind cheia acestei aventuri comune: în timp, devii absolut sigur că cele două scaune puse unul lângă altul sunt mașina în care Jake își mărturisește imposibila dragoste pentru Brett, sau că spotul de lumină rotund delimitează arena în care apare toreadorul de care Brett se va îndrăgosti. Ești luat la petreceri, participi la fiesta, ți se pare că vezi și taurul în care toreadorul își înfige sulița. Timp de patru ore ești pierdut în proza lui Hemingway, angajat în poveste cu toate simțurile. De câteva ori, în momente neașteptate, în care energiile se acumulează, întreg ansamblul se angajează exploziv în scurte momente coregrafice pe muzică contemporană, ca într-un exercițiu forțat de distanțare, ce rupe intenționat linearitatea poveștii și ajută la relansarea acesteia de pe noi poziții.

Surprinzător și pasionant, felul în care artiștii Elevator Repair Service se angajează în aducerea în scenă a unor bucăți de proză celebre are în mod evident o funcție educativă (de pe site-ul teatrului poate fi descărcat un ghid de spectacol special creat pentru profesori și studenți, un excelent instrument de lucru ce conectează lumea trecută a operei lui Hemingway cu lumea de azi), dar și o funcție de recuperare a memoriei culturale.

”Trilogia accidentală” nu pare să fie deloc o inițiativă întâmplătoare.

Video:

Fiesta (The Sun Also Rises):