Felii teatrale

foto: Jakab Anika

N-am absolut nimic împotrivă să râd sau să plâng la teatru - ba chiar mi se pare că e un apogeu de atins. Cu condiția să nu fiu obligată, trasă de mânecă, să nu fiu agresată cu trucuri căutate cu lumânarea - adică să fiu provocată subtil, nu împinsă cu un brânci, fie el dramaturgic, actoricesc sau regizoral.

”Feliile” dramatice imaginate de Lia Bugnar pentru spectacolul cu același nume de la Naționalul sibian îți dau câte un asemenea brânci la fiecare zece minute.

O fată vorbește cu tatăl ei mort în mijlocul unei conversații purtate la telefon cu un dealer de droguri, o bunică vorbește și ea cu fiul ei mort, ridicând pumnul spre cer, o femeie cere bani pentru fetița ei aflată în căruciorul cu rotile, o altă femeie dansează cu fotoliul in care se afla corpul barbatului pe care l-a iubit și care a murit. Textul are un fond patetic pronunțat, menit să stoarcă lacrimi asistenței, mai exact unui public precis definit alcătuit din femei obișnuite cu programul TV de telenovele. Acest tip de sensibilitate este ”ochit” de autoare prin întreaga construcție a piesei (devenită o piesă după ce a constat în ”felii” separate, acum unite puțin prea cu forța) care aduce în scenă, rând pe rând, toate femeile din viața unui bărbat, surprinse în momentele de după moartea lui: amanta, fostă servitoare în casă, soția, fiica dependentă de droguri, mama, femeia care îi făcea manechiura. Fiecare cu drama ei, pe care o împărtășește publicului.

Textul este însă doar o schiță făcută în fugă, în cazul de față: nu are nici o miză, nu acoperă contextul din care răsar personajele, ne lasă în ceață cu întreaga lor istorie pentru a pune doar un reflector pe chipul lor din prezent, fără să nu spună prea multe nici despre acesta. Avem doar monoloage fragmentare, în care sunt țesute imagini care să ”rupă sufletul”, provocând cu forța simpatia și compasiunea pentru personaje. Textul este doar pretextul pentru o demonstrație de virtuozitate a minunatei actrițe care este Ofelia Popii, vedeta Naționalului sibian de câțiva ani încoace. Ofelia Popii care a evoluat de la unul din primele roluri făcute aici, acela al unei găini, care se zbate înainte de tăiere, în spectacolul lui Silviu Purcărete, Cumnata lui Pantagruel, închizând cercul spectaculos al devenirii sale ca actriță cu un alt rol condus de Purcărete, complexul Mefisto din Faust-ul istoric pus în scenă la Sibiu și prezentat apoi cu succes la Edinburgh, unde Ofelia Popii a și fost premiată pentru performanța completei ei transformări din spectacol.

Să pui o asemenea actriță - capabilă în acest moment de absolut orice pe scenă, de roluri implicând mobilitate fizică, de mari roluri clasice sau de roluri consistente din dramaturgia contemporană  - să joace un text atât de fragil dramaturgic cum sunt aceste ”Felii”, e ca și cum ai pune-o pe Sophia Loren să joace într-o telenovelă. De ce? Te întrebi cu uimire... Această actriță a fost ”crescută” în chiar acest teatru, prin rolurile jucate, prin colaborările cu mari regizori, sub privirea atentă a unui animator de trupă foarte atent la resursele lui umane - Constantin Chiriac. Singura explicație ar fi că e vorba aici despre o nouă etapă în ”creșterea” ei ca artist.

Dar e atât de previzibil că poate să facă acest efort cameleonic! Singura dificultatea reală este să mascheze intrările și ieșirile, ca să nu atragă atenția asupra faptului că ea este fiecare dintre aceste femei, în rest, nu e nici o surpriză faptul că dispune de capacitatea de transformare necesară pentru a trece de la servitoare la soție de senator și de la o puștoaică drogată la bunica acesteia. Iar previzibilitatea este primul semn că avem de-a face cu un produs comercial, mai degrabă decât cu unul artistic.

Totuși, ”dorința de artistic” se vede din toate elementele spectacolului, care beneficiază de cei mai buni creatori. Dragoș Buhagiar construiește o scenografie simplă, dar extrem de mobilă, câteva uși înalte, de un alb patinat, pe care replici din text sunt imprimate, dând impresia uneori că actrița iese direct din paginile textului. Aceste ”uși teatrale” devin paravanul pentru transformările actriței. În ciuda simplității, decorul nu e lipsit de surprize - dintr-un cadru de ușă se desprinde la un moment dat un dulap vertical, cu care actrița dansează, intrând acolo ca fiică și ieșind ca manechiuristă, în spatele unei alte uși descoperim dressing-ul doctoriței care se întoarce obosită acasă, iar o altă ușă devine transparentă, pentru ca în spatele ei să vedem umbra dansând a unui personaj imaginar (fetița din Africa, căreia a ajuns să îi scrie bunica, de teamă să nu o supere faptul că nepoata nu mai vrea să audă de ea - „după ce că e din Africa, să o mai supărăm și noi?”, sună replica, exemplu tipic de text care ”trage la public”, ca în stand-up comedy). Muzica lui Vlaicu Golcea e și ea destul de prezentă, dar virează uneori înspre aceeași direcție imprimată de text: să smulgem lacrimi publicului. Iar coregrafia lui Florin Fieroiu e folosită în același scop: dansul cu fotoliul în care zace bărbatul mort e greoi și are momente jenante, iar dansul siluetei de umbră din spatele paravanului are o frumusețe căutată, autocontemplativă, fără nici o legătură cu restul spectacolului.

Am căutat în program regizorul și nu am găsit pe nimeni. Prezența unui ochi limpede, care să ordoneze materialul în scenă, care să pună în valoare și în echilibru toate elementele spectacolului ar fi adus, probabil, mari beneficii întregului. Ceea ce supără, de fapt, mai mult decât lipsa regizorului care n-ar trebui să fie indispensabil, este „pretenția de artistic” a spectacolului, această căutare a efectelor ”teatrale”, care încearcă să „vândă” un simplu exercițiu de virtuozitate actoricească (reușit, de altfel, la acest nivel), drept un „mare spectacol”, o ”creație teatrală”.

Apropo de stand-up comedy, dacă același text ar fi fost spus de aceeași actriță simplu și direct, fără atâtea ”zorzoane” teatrale, cu accente comice mai pronunțate, sunt convinsă că ar fi fost un succes mult mai cinstit și meritat.