Faptele bune ale lui Bogdan Ulmu

Pe la începutul primăverii, regizorul Bogdan Ulmu a făcut cel puţin trei fapte bune: a debutat un dramaturg ieşean, a „scos în lume” un spaţiu şi a pus la treabă două tinere actriţe, masterande ale Departamentului Teatru de la Universitatea „George Enescu”. Pentru că zeilor teatrului, atâţia câţi or mai fi rămas, le plac faptele bune, lui Bogdan Ulmu i-a ieşit un spectacol mai mult decât onorabil, tentant prin formulele atipice de rezolvare, dar şi printr-o inteligentă gestionare a mijloacelor de lucru.

„Te-a părăsit, nu-i aşa?”, acesta e titlul piesei pe care, între noi fie vorba, Lucian Parfene nu prea visa că i-o va juca vreun regizor adevărat. Nu pentru că nu ar fi bună, ci pentru că, în general, aproape nimeni nu e dispus să-i mai bage în seamă pe debutanţi, uitând că fiecare „consacrat” a fost la rândul său un debutant. Textul dramatic surprinde plăcut prin abordarea personală, cinică şi totuşi metaforică a unor situaţii de viaţă şi, aşa cum s-a văzut, de moarte. Departe de a fi o şuşă textuală, lacrimogenă şi oftat-ologică, piesa lui Parfene pune în discuţie reacţiile umane în faţa unui obicei tare prost: părăsirea aproapelui, problematizând totodată atitudinea omului contemporan în faţa morţii, tentaţia sinuciderii, angoasa, singurătatea. Jonglând dezinvolt cu derizoriul şi esenţialul, dramaturgul îşi duce personajele pe stâlpi de înaltă tensiune, or în alte spaţii deopotrivă comune şi incomode. Două personaje dublate mereu de o pluralitate de voci, umor şi tristeţe, a fi şi a nu fi…

Rafinat om de teatru, Bogdan Ulmu a simţit că textului i se potriveşte o montare atipică şi a optat inspirat pentru un spaţiu virgin din punct de vedere teatral: corpul R al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Mai exact, elegantul bar de la etajul cinci al imobilului, înălţime la care îţi permiţi luxul de a nu mai fi cu …picioarele pe pământ. Tocmai pentru a pune în evidenţă toposul, Ulmu a evitat să recurgă la prea multe elemente de decor (o scară, două scaune de bar), preferând o simplitate ce sublinia, la rândul ei, textul şi jocul actoricesc. Buna vizibilitatea a reprezentaţiei - publicul s-a aflat pe două niveluri - a fost rezolvată prin proiecţii video, în regim de filmare live.

Ulterior, spectacolul a fost mutat la sala Bar Club a Ateneului Tătăraşi, după care, luând o alură itinerantă, a ajuns în clubul ieşean Hand, unde se joacă şi în momentul de faţă.

Ritmul spectacolului, latent existând în reţeaua de replici a textului, a fost intensificat/ actualizat de un fundal muzical bine ales, într-un foarte fin contrast dintre nostalgice song-uri ale anilor ’60-’70 şi stringenţa, actualitatea subiectului. Din perspectivă regizorală, însă, punctul cu adevărat tare al montării este „orchestrarea” mişcării scenice. Şi, aici, Bogdan Ulmu a găsit parteneri de încredere în cele două actriţe distribuite: Denisa Pîrţac şi Erica-Ioana Moldovan, ambele masterande ale Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi. Dacă la capitolul verbiaj, lipsa de experienţă şi-a spus pe alocuri cuvântul, Denisa şi Erica au sedus asistenţa prin mobilitate, dezinvoltură a mişcării, bun control al gesticii. O menţiune specială pentru Erica Moldovan, remarcabilă ca expresivitate a chipului, capabilă să modifice, printr-o privire sau printr-un zâmbet, personaje, biografii, sensuri.

Sperăm că astfel de idei vor decrispa cât de cât Iaşul teatral, un Iaşi încă prea îndatorat „Scenei” şi, mai ales, prafului de pe scenă. Nu de alta, dar să nu se supere …zeii teatrului.