Fanny Ardant - femeia care şi-a pierdut vârsta

Întâlnirea cu o vedetă de cinema are pe scenă o altă greutate. Cel puțin atunci când actorul/actrița nu iese din pielea de vedetă, indiferent de rolul pe care îl are de jucat. Atunci spectatorul e tentat să privească, să asculte și, indiferent de piesa jucată, să reviziteze în minte toate acele filme minunate în care a văzut-o până atunci pe vedetă, uitând de rolul jucat în fața ochilor lui.

Așa s-a întâmplat și cu ocazia turneului la București al actriței Fanny Ardant cu spectacolul "Music-Hall" de Jean Luc Lagarce în regia lui Lambert Wilson. Ardant e una dintre marile dive ale filmului francez, preferata unor mari regizori, steaua de cinema prin excelență, pe care o asociezi din start cu covorul roșu. Ea și-a asimilat acest rol atât de bine încât îl joacă și aici, deși textul lui Lagarce vorbește despre treapta cea mai de jos pe care poate coborî artistul, un fel de underground metaforic, turneul ultim, care duce în apropierea ratării și a morții. Atmosfera deprimantă a textului, cu un umor trist, paradoxal, construit și prin sintaxa ramificată, ca un hățiș din care vorbitorul simte uneori că nu mai iese, e contrazisă de "glamour-ul" adus în scenă de Fanny Ardant. Ea este strălucitoare și perfectă, cu o siluetă de invidiat, deși nu mai e la prima tinerețe, și cu un chip de păpușă, ajutat de intervenții care să păstreze zâmbetul divei, o femeie care și-a pierdut vârsta și pare să se simtă foarte bine fără ea. Fanny Ardant nu este/nu poate fi cântăreața de Music-Hall rătăcită prin săli minuscule din orășele provinciale, cântând cuplete penibile atârnată de un taburet adus de acasă. Oricât ar dori să găsească zâmbetul amărât, sentimentul ratării care macină adânc sau dezamăgirile strânse în straturi după straturi, drumul succesului, cel pe care îl știe cel mai bine, iese cu putere la suprafață, subminându-i credibilitatea în acest rol. Eric Guerin și Francis Leplay sunt ceva mai credibili în rolul de "boys" ratați, la capătul carierei, al puterilor și al entuziasmului, din care n-a mai rămas decât un rictus trist.

Tot o vedetă de cinema e și regizorul, Lambert Wilson, despre care ni se amintește în caietul program editat de Institutul Francez (producatorul turneului) că a jucat în "Matrix". Ritmul alert al celebrei pelicule science-fiction nu e prin nimic amintit aici, fiindcă Music-Hall se desfășoară "lent și dezinvolt", cum sună o replică laitmotiv din spectacol. Prea lent, aș zice din poziția de spectator al anilor 2000 plus, și prea puțin inspirat, lăsând textul să curgă și interpreții să fie ei înșiși, chiar dacă asta contrazice flagrant piesa.