Când Eugène Ionesco își concepea primul text teatral, epoca sentimentului acut al alienării era de-abia la început. Prima reprezentație, peste câțiva ani, corespundea unei sensibilități deja mai largi pentru teme precum: neant, absență, singurătate, disconfort existențial. Cântăreața cheală aborda alienarea limbajului de o manieră radicală, instituind un gen nou de tragicomedie, în care personajele și replicile devin autonome unele în raport cu celelalte. Tragedia cuvintelor (o sintagmă dragă autorului) merge dincolo de simpla derută a personajelor incapabile să mai stăpânească arta comunicării. Ele pierd contactul cu realitatea, subzistând fantomatic, fără rădăcini și fără roade.

Moartea e minimalistă. De obicei, nu face risipă de mijloace, iar limbajul său e lipsit de ambiguități. Intențiile și efectul sunt cât se poate de simple. Reacțiile, ce-i drept, diferă, iar fantasticul e capabil de adevărate orgii funerare. O perspectivă minimalistă asupra agoniei dinaintea unei morți iminente echivalează, astfel, cu o mănușă ridicată, pe măsura unui stil de un sobru realism – al morții. Cum destructurează suflarea acesteia universul complex al ființei – iată o pretențioasă provocare artistică. Ce rămâne când mintea se tulbură imprevizibil, puterile cotidiene devin debile, afecțiunea e mai iritabilă ca oricând, umilințele sunt în progresie geometrică?

Dumnezeu ne supune permanent unei strivitoare presiuni morale, cu reproșul degradant: nu ești la fel de bun ca mine! Este replica-cheie din piesa lui Robert Cohen (o feblețe a Naționalului clujean în ultimii ani), Panglica lui Moebius. Dar și cea mai înșelătoare. Căci nu despre bine și rău este vorba în această tragicomedie despre un homosexual complexat și despre o Americă ipocrită.

De la Aniversarea, trecând prin Submarin, Thomas Vinterberg a evoluat într-un fel până la Vânătoarea. De la incestul pedofil și de la părinți denaturați ori narcomani la tatăl model și educatorul afectuos învinuit pe nedrept e ceva drum. Vinovățiile nu mai sunt inacceptabile prin oribilul lor ori înlănțuite într-un vârtej de neoprit, împovărător și mereu agravant, ci lasă locul suspiciunii, invadante și contagioase. Singurul vinovat ar fi o simpatică fetiță, dar cum să incriminezi o mică răzbunare de moment, îngroșată apoi de adulți ușor impresionabili în responsabilităților lor părintești?

A treia premieră a Naționalului ieșean în ultimele două săptămâni (după Prăpădul de Attila Bartis, marcând debutul regizoral al lui Lucian Dan Teodorovici și Domnul Swedenborg vrea să viseze, în regia lui Mihai Mănuțiu – un regal muzical al lui Cosmin Maxim), Variațiuni enigmatice pregătește simbolic, într-un spectacol concentrat, de mare forță emoțională, Gala Premiilor Uniter care se va derula luni seara la Iași.

În această stagiune, ArCuB (Centrul de Proiecte Culturale ale Primăriei Municipiului Bucureşti) le prilejuieşte spectatorilor săi o întâlnire cu universul lui Gogol: versiunea scenică a textului Însemnările unui nebun, în regia lui Felix Alexa, care propune o abordare inedită, un dialog artistic între actorul Marius Manole şi muzicianul Alexander Bălănescu. Regia lui Felix Alexa reprezintă, în cazul acestui spectacol, o orchestraţie a unor accente subtile care se armonizează, contrastează, se întâlnesc, se luptă, pentru a scoate la lumină tabloul lumilor între care pendulează personajul creat de Gogol.

A VII-a ediţie a Premiilor Gopo de anul acesta a decernat 6 premii filmului lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră. Pentru prestaţia din acest film, Şerban Pavlu a primit distincţia pentru cel mai bun actor în rol principal. Cunoscut publicului din filme precum După-amiaza unui torţionar, Niki Ardelean, colonel în rezervă, Moartea domnului Lăzărescu sau Nunta mută, dar şi de pe mai multe scene de teatru, Şerban Pavlu a jucat şi în televiziune (În puii mei), scurt metraje sau pe coloana sonoră a unor filme de animaţie. Vorbeşte cu onestitate, drag şi realism despre actorie, mai nouă şi mai veche, şi relaţia ei cu realitatea imediată. 

O lume care se scufundă, insulară, vitală în decreptitudinea ei, cu personaje fantaste, supraviețuitori în derivă, de o candoare nostalgică. Un colț de sălbăticie, departe de lumea dezlănțuită și amenințătoare, acaparatoare și subtil represivă – ghetou natural în care câțiva refugiați inadaptabili rezistă printr-o improbabilă, dar autonomă civilizație încropită din resturi. Nu se tem de potop, dar se tem de bunăvoința otrăvită a unui umanism suspect. 

Aparent, lucrurile stau bine: discut cu masteranzii la cursul de „Spectacol Contemporan într-o lume globalizată” de la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, vedem fragmente de spectacole – Ostermeier, Hermanis, Castellucci, Garcia, Zholdak, Lauwers, The Civilians, GobSquad etc. - le comentăm, masteranzii contribuie cu idei interesante și uneori chiar ne simțim mai entuziasmați la final și mai încrezători că lumea poate fi schimbată în bine de spectacolele pe care le facem sau le vedem.

Dintre atâtea caprichos de război, mulți dosesc violurile, din pudoare ori complicitate. Ciociara lui Vittorio De Sica prezentase violul de grup al negrilor eliberatori aproape ca o leapșă anesteziantă și a trebuit să treacă jumătate de secol pentru ca Wojciech Smarzowski să arate fără complexe în Róża toată grozăvia violurilor naziste și mai ales sovietice. 

Cât de des se uită de importanţa spaţiului în muzica de azi. Nu spun asta de parcă nu ar exista suficiente referinţe la stele şi la lună ori destule videoclipuri şi coperte psihedelice, inspirate de deplasarea planetelor în jurului Soarelui. Nu, mă refer la linişte, la gol, la respiro. Există o nevoie aproape inexplicabilă astăzi de a umple fiecare măsură a unei piese în regim fast food, „cu de toate”, astfel încât arareori o piesă mai oferă răgaz de reflecţie, de decompresiune.

Posibilitatea ca o ţară europeană, fie ea şi Marea Britanie, să emită vreo pretenţie la o parte din „prada”  gigantului cinematografic de peste ocean părea până acum câţiva ani o utopie realizabilă doar în imaginaţia celor mai înflăcăraţi optimişti ai bătrânului continent. Profitând, însă, de panta ascendentă de care filmul britanic se bucură de mai bine de un deceniu, regizori precum James Marsh încearcă să se impună cu titluri ce doresc, înainte de toate, să schimbe o percepţie destul de puternic înrădăcinată în mentalul colectiv. 

A studiat pianul şi a absolvit Actoria, a abordat stiluri muzicale diferite, dar toate autentice, substanţiale, energice. A rămas cucerită de jazz, iar când vorbeşte sau cântă jazz i se luminează faţa. Are o voce expresivă, aparent lejeră, dar care surprinde prin flexibilitate ludică, forţă şi bucurie în interpretare. Irina Sârbu împlineşte anul acesta trei decenii şi vibrează de dragoste pentru muzică.

Ca în orice biopic respectabil, miza e asemănarea. Tabieturile, scenografia de epocă și citatele exacte nu sunt suficiente pentru a nu trăda o personalitate inevitabil greu de înțeles și, cu atât mai mult, de redat. Iar bunele intenții pot juca, ca de obicei, feste artei portretului cinematografic. 

De data asta nu e vorba în această rubrică despre artiști sau spectacole, ci despre breasla din care fac parte de 15 ani: aceea a criticilor de teatru. De mai multă vreme, respectul breslei mai largi, a oamenilor de teatru, pentru această „secțiune” a ei scade într-un ritm alert.

Treaba cu post-rockul e destul de complicată. Pus în corzile unor iluştri instrumentişti nepricepuţi/preaplini de sine, de răşini, cu mai multă freză manga-n cap decât cultură muzicală, genul acesta poate ajunge să aducă a onanie intergalactică. Ţi se va deschide ca meniul dintr-o cafenea obscură, ieftină: nu vei găsi nimic din ce-şi doreşti acolo, nimic memorabil (iar atunci acel „post-“ va deveni o simplă scuză, o pre(ten)ţiozitate cretină). Miercuri seară, în Gambrinus Pub, a fost Altceva. Da, cu A mare.

Whisky, kilt, Edinburgh Castle, Highlands. Tot acest imaginar turistic despre Scoția e asociat de Ken Loach cu Partea îngerilor, acea jertfă (mistică) roditoare de a doua șansă (analogia trimite la procesul fabricării de whisky, care presupune și evaporare). În fond, dacă marginalii prinși în vârtejul delincvenței reușesc să spargă cercul vicios al violenței/sărăciei, meritul e al unei povești de succes locale de care pot profita și ratații, excluși și refuzați, dezavantajați și vulnerabili.

Cine-i regizor și cine-i actor? Cine-i spectator și cine-i operator? Cine-i treaz și cine-i visător? Cine-i victimă și cine-i vinovat? Cine-i personaj și cine-i persoană? Cine-i om și cine-i maimuță? Cine-i mort și cine-i viu? Cine-i ființă și cine-i mașină? Întrebări deloc noi, dar concentrate într-o parabolă fantastică cu titlu derutant: Holy Motors. 

De aproape 14 ani ești sufletul echipei care creează la TVR unul din cele mai faine și vii lucruri care se întâmplă în mass-media românească, emisiunea "Garantat 100%". E greu de rezumat de ce o bucurie emisiunea asta pentru că motive sunt foarte multe, dar devine ușor de înțeles indiferent ce ediție urmărești. Ai întâlnit atâtea personalități și povești, atâtea perspective asupra lumii. În lumea asta agitată, enerva(n)tă, în care multe lucruri atrag și seduc deși "nu toate zidesc", ce mai e garantat 100%?

Nici n-am fi bănuit câte animale trăiesc într-un bloc. Și cât de îmbibat e, de fapt, cotidianul domestic de un întreg bestiar, viu ori imaginar – câini, pisici, iepuri, porumbei, curcani, bibelouri, picturi, colivii, fără a mai vorbi de ingredientele gastronomice care, uneori, capătă chiar valența unor tainice lianturi pentru relații umane. Pentru Adrian Sitaru, lumea animală e doar decorul potrivit pentru radiografia noilor vecinățăți: scara de bloc, actuala uliță pe verticală.

O telenovelă cu mult corazón – efuziuni sentimentale, adversități romanțioase, impulsuri explozive. Personaje de revistă people, surprinse între două raiduri de shopping – vestimentație sofisticată, mină snoabă, pasiuni la modă. O tramă derizorie de soap opera – inconsecvențe erotice, intrigi adolescentine, atmosferă de vitrină. Este chiar Shakespeare, într-o epocă sub semnul spa, mall și LGBT.

Probabil regizorul s-a jucat cu ambiguitatea titlului. Poziția copilului denotă nu doar o atitudine, o reacție a unui copil (deja mare) față de părinții săi, cu precădere față de atașamentul înăbușitor al mamei. E vorba și de condiția lui, de statutul de persoană cu opțiuni limitate, aproape pasiv în raport cu o situație circumscrisă de dependențe. E o poziție ingrată, fiindcă fireștile legături umane ajung ușor pradă denaturărilor, sentimentelor parazite, subtilei pervertiri. 

La proiecția de gală de la Timișoara a lungmetrajului Domestic am stat de vorbă cu Adrian Sitaru, cel care semnează regia unuia dintre cele mai așteptate filme ale primăverii. Domestic este cel de-al treilea lung-metraj al lui Adrian Sitaru, după Pescuit sportiv (2008) și Din dragoste cu cele mai bune intenții (2011), ambele filme fiind premiate în numeroase festivaluri de prestigiu. Pelicula Domestic a intrat deja în cinematografele din țară, în 22 martie.  

Copilăria lui Ivan fusese și ea întunecată de umbra războiului, iar în cele din urmă frântă. Expresionist și liric, filmul lui Tarkovski vorbea despre orori, dar Ivan era doar un cercetaș mânat de răzbunare, inițiat prematur în ambivalența virilității. Rebela lui Kim Nguyen (canadian de origine vietnameză) e un soldat cu arma în mână, constrânsă să ucidă cotidian, supraviețuitoare pervertită a unui măcel parcă atemporal.

”Fashion was never valued in England the way it was valued in other countries. It was style that was important. Through the 70’s all those club things were all about style, not fashion. The British do style better than anyone else”.

3 albume scoase în 2013, uitate de prea multe topuri de final de an. 3 albume foarte diferite stilistic, dar pe care le leagă un vibe care ar putea fi catalogat drept „primăvăratic” de către un junior critic entuziast. 3 bucurii în format stereo. Ia-le, ascultă-le şi adaugă la listă propriile propuneri. Poate punem de-o sumă frumoasă.

Mansplaining. Newspeak. Political correctness. Marxism cultural. Teorie educațională. Mamet speak. Sistem de control. Distopie. Dacă ar fi să analizezi la modul academic Oleanna lui David Mamet, să o întorci frumușel, pionierește, pe toate părțile, ți-ar ieși mai multe tomuri decât ar trebui ca să-l faci pe Balzac să tremure de mânie.

Bad Bed Stories e ca o beție seismică la capătul unei perioade de suferință. Beția în care îți permiți, în sfârșit, să te scălâmbăi, să înjuri, să te schizoidizezi, să râzi în hotote, să dai cu pumnul în masă, să plângi, să leșini mâncând o șaormacudetoate. Te trezești în nu mai mult de două ore. Privești totul hiperlucid, în apusul unei autobulversări euristice.

Nopți cu Isadora de la Naționalul timișorean e un spectacol străbătut de la un cap la altul de tentația și fiorul poeticității. Perfect justificat: expune ficțional povestea de dragoste ca-n filme dintre preadamnatul, preaidealistul poet Serghei Esenin și preafrumoasa, preaexpresiva, prearevoluționara și preaidealista dansatoare americană Isadora Duncan.