Seniorii

În cadrul EUROPAfest vor concerta 300 de muzicieni din 45 de ţări, 24 trupe din SUA, Europa, Australia, Japonia, Rusia, Brazilia şi Israel. În zilele 5 şi 6 mai, publicul va putea vedea trei trupe de excepţie: Vincent's Chair (Australia & UK),  Xavier Dotras Trio (Spania) şi Arnesen Blues Band (Suedia). 

Interviu cu Emil Boroghina despre Festivalul International Shakespeare de la Craiova. 

Chiar şi pentru cineva care a aşteptat cu curiozitate debutul în film al regizorului de teatru Silviu Purcărete, Undeva la Palilula oferă deopotrivă prea puţin şi prea mult. Prea puţin în ceea ce priveşte logica poveştii: filmul lui Purcărete e sinuos, dificil şi, în ciuda celor 150 de minute ale lui, deficitar când vine vorba de scene care să unifice diversele anecdote din care e compus scenariul. Prea mult din perspectiva atenţiei excesive pentru decor, pentru ambalajul în care Purcărete îşi înfăşoară povestea, lucru care se întoarce în cele din urmă împotriva filmului.

Pornind de la materializarea numelui Pink Floyd sub forma a doi monștri siamezi care se ucid reciproc de mai multe ori pe parcursul textului, Michele Mari ne arată că dizolvarea trupei britanice de rock psihedelic era imposibil de evitat. Autorul construiește un text experimental în care confesiuni ale unor persoane reale sunt amestecate cu presupusele vorbe ale personajelor din cântecele pink floydiene, iar acest lucru dă o nuanță nouă scrierii, o face mai interesantă.

Un citat găsit într-un text pe care îl pregăteam pentru Scena.ro nu-mi dă pace de când l-am citit – în el, Henri Wald, eseist redutabil, se oprea asupra teatrului pentru a observa extrem de just: „Arta nu este niciodată însăși viața, ci expresia unei atitudini umane față de ea. Teatrul este fidel esenței sale numai dacă ia atitudine critică față de viața contemporană. Fotografia, cinematograful, televiziunea au eliberat teatrul de obligația de a oglindi viața și de a o compensa cu povești. El poate, în sfârșit, să devină el însuși: conștiința critică a unei epoci, reprezentată în cele patru dimensiuni spațio-temporale ale jocului scenic..."

Lumea paparazzilor, cu toată viermuiala lor parazitară, e privită, în general, ca unul dintre cele mai infecte medii în care şi-ar putea desfăşura activitatea un om. Iar pentru a face oamenii infecţi să ne pară apropiaţi, pentru a ne determina pe noi, spectatorii, să aderăm la povestea lor, se foloseşte o reţetă cu rată de succes de 100 %, cunoscută sub numele de Steve Buscemi. 

A vedea două spectacole la Opera din Viena într-o săptămână este un răsfăţ cultural. Dacă privim însă din perspectiva unei persoane preocupate de domeniu, mai ales pentru cei care locuiesc în vestul ţării, o astfel de întâmplare nici nu mai este greu de imaginat. Sunt spectacole care se joacă mai de mult, la care se găsesc bilete, iar în cazul în care atracţia pentru cultură este mai mare decât cea pentru confort, există bilete în picioare în aşa numitele standing rooms. 

Cam de la așa numita generație 60, în România au început să circule și să se încetățenească două-trei afirmații  care derivă una din cealaltă - pînă la a deveni, în zilele noastre, prejudecăți înrădăcinate, aproape de nezdruncinat. Prima ar fi că poeții nu știu să/și citască/recite/pună în valoare propria poezie. Ulterior, că numai actorii specialiți știu să dea viață și efect emoțional unii text liric. 

Trădare, trădare...da' s-o știm și noi". Nu e prima oară cînd Caragiale e folosit ca o scuză pentru o societate românească defectă. Multe dintre evoluțiile acestei societăți dinainte și după 1989, multe dintre personajele vieții politice, sociale, profesionale, sindicale și  civice au fost văzute ca progenituri ale minții dramaturgului. Scenele publice din ultima vreme în politica românească, cu "trădări", cu dezertări, cu acțiuni de tipul " de ce să nu-l aducem pe onorabilul să voteze cu noi", sunt numeroase și au fost frumos ambalate sub titlul, ce va deveni subiect de doctorat, desigur, "traseismul politic". 

Luni seară a avut loc cea de-a 20-a ediție a Galei Premiilor UNITER, Sărbătoarea anuală a teatrului românesc s-a întors acolo unde a debutat, pe scena Teatrului Odeon. De mai multe ori de-a lungul serii s-a făcut referire la prima Gală, cea din 1993. Printre  câștigătorii din acel an s-a numărat și regizorul Alexander Hasuvater care a câștigat premiul de excelență împreună cu întreaga echipă a spectacolului "Au pus cătușe florilor", montat de el la fostul Teatru Giulești, rebotezat de Vlad Mugur "Odeon", după modelul faimosului edificiu al Thaliei din Paris.