Seniorii

Influența „nefastă” pe care o poate avea o bibliotecă asupra unui copil e un lucru știut și demonstrat în numeroase alte ocazii. În cazul de față, Chloe Aridjis mărturisește, fără a se simți câtuși de puțin „vinovată”, că a crescut într-o casă ticsită cu cărți, iar printre prietenii de familie ai părinților săi se numărau personaje ca Jorge Luis Borges. În plus, fiind diplomat de carieră, tatăl autoarei fusese nevoit să-și ducă mereu familia cu el, în Mexic sau Olanda, fără a avea un loc pe care să-l numească propriu-zis „casă”.

Hubert Sauper, regizor australian stabilit în Franţa ridică, prin documentarul său din 2004, o problemă extrem de sensibilă, cel puţin la fel de cunoscută şi, cu toate astea, cel puţin atât de ignorată. Se zice că s-a demonstrat: capitalismul e bun, capitalismul e civilizat, capitalismul a câştigat lupta pe plan mondial.

Arta publică pare să aibă câteva cerinţe obligatorii: să fie cât mai uşor de înţeles, să fie monumentală, să nu implice sau să trimită direct la violenţă, defăimare, sexualitate, şi nu în ultimul rând, fiind adesea cumpărată de autoritatea publică, să nu coste mult – cu atât mai mult dacă e o lucrare modernistă ori contemporană. Altfel, dacă cumva ajunge să fie expusă publicului, s-ar putea foarte bine să devină un ţap ispăşitor şi, pe lângă proteste-manifeste-etc. pentru scoaterea monumentului, mulţimea nemulţumită şi-ar putea dezlănţui furia pe ele.

Din moment ce corpul feminin este perceput ca reprezintând trupescul, materialitatea, transformarea sa pentru a servi unei estetici dictate în întregime de bărbaţi necesită o modelare a acestuia printr-o idealizare care îi permite să fie acceptat în tărâmul artelor. Acest compromis pe care corpul feminin l-a acceptat a însemnat în istorie singura modalitate de acces a femeii la spaţiul artistic. Nuditatea în picturile şi sculpturile vestice reprezintă o astfel o frumuseţe idealizată formată în interiorul unei conştiinţe masculine.

Picasso este un artist pe care îl invoc adesea atunci când se întâmplă să port vreo discuţie cu cineva, în general cunoscuţi, despre artă şi toate cele. Discuţii de tipul e artă nu e artă, e aşa dar nu cum era, tipul de discuţie purtată şi auzită de zeci de ori, dar în care mă avânt cu toată bunăvoinţa, căci nu de puţine ori, atunci când argumentele depăşesc faza aprioricei negaţii, rezultatul e cel puţin interesant. În fine, de regulă Picasso apare în discuţie în momentul în care se invocă fel de fel de acuzaţii – arta banală, uşoară, naivă, lipsită de complexitate şi mai ştiu eu ce, iar eu voi spune dar Picasso îţi place, nu?

Un roman de debut e, inevitabil, un firav pariu cu nervii cititorului. În acest caz, nu putem vorbi despre un debut veritabil, decât cel mult în domeniul prozei, cât timp Ciprian Măceșaru publicase deja volume de poeme, de interviuri și chiar un jurnal cultural. De asemenea, domnia sa este fondatorul și redactorul revistei Accent Cultural din București.

M-am săturat de trailerele bine făcute. Pe bune, simt că sunt furat cu fiecare trailer bun pe care îl văd. Şi asta pentru că în spatele lor se ascund două situaţii mari: ori filmul e între mediocru şi foarte bun şi atunci mă enervează că ştiu cel puţin trei secvenţe din el datorită trailer-ului, ori filmul e praf şi atunci mă supăr cu atât mai tare pe cei ce şi-au bătut joc de timpul meu şi au creat o panaramă pe care au ştiut să o vândă.