Seniorii

Mihai Kirilla e un artist. Asta fără doar și poate. E un artist tânăr, cu o forță și libertate de exprimare incredibile, cu o dorință de a transpune frumosul în fel și chip, fără a se încadra nici măcar o secundă în normele impuse, chiar și subtil, de societate. Iar asta pentru că, dincolo de tot și toate, Mihai Kirilla e un artist care nu se teme de moarte.

Nevoia de sfinți nu s-a resimțit nicicând mai acerb decât în situațiile de profundă foamete trupească și morală. Ca un făcut, în acele momente grele, parcă trimiși și instruiți de îngeri, sfinții vin în sprijinul bieților muritori în căutare de alinare. Pe 3 octombrie 1997, într-un bloc ca oricare altele din Bacău, Simion, cizmarul de la parter, se baricadează în lift și nu mai iese de acolo, asemeni omonimului său care odinioară decise să se izoleze de lume pe un stâlp.

Ce mai zic, domn’e, ăştia cu clonarea? O facem, n-o facem? Nu de alta, dar ştiu eu un tip mişto, regizor de fel, şi vreo ţâşpe teatre care ar avea nevoie de el cam tot timpul. Tipul ăsta m-a convins pe mine, sceptic din fire, că oriunde ar merge, nu contează că-i palat placat cu aur incaş şi lustruit cu salivă de ocelot purificată sau coştereaţă chituită cu găinaţ şi paie putrede, face o treabă pentru care alţii şi-ar da ochiul stâng şi-o jumătate din mamă.

Robert de Niro și Elmo. Pe două scăunele, așezați undeva pe pagina de subscriptions a youtube-ului. Nu puteam să nu dau click. Dar nici nu mă așteptam ca filmulețul să mă facă să scriu despre Les Quatre Cents Coups a lui Truffaut.

Edith Piaf. Despre ea a scris Virgil Thompson, cel mai neîndurător critic new-yorkez al epocii, a fost aplaudată de Maurice Chevalier, Frank Sinatra, Bette Davis, a fost salutată în mod special de Charlie Chaplin, a fost iubită de Marcel Cerdan, biografiată îndeaproape de către Jacques Pessis în Piaf, une vie en rose et noir. Viața ei inspiră neîncetat biografi, scenariști, cineaști și se pare că l-a inspirat și pe actorul și regizorul Sorin Misirianțu.