Seniorii

Trebuie, mai întâi de toate, să ne punem de acord în privința unui lucru. E greu pentru o producție de gen (fie ea chiar și o continuare) să repete succesul fenomenal pe care George Miller l-a înregistrat în 2006 cu Happy Feet, distins, de altfel, și cu un Oscar și care, mai presus de-atât, a „spart gheața”  la acel moment chiar și din punct de vedere tehnic. Această exuberantă, viu colorată și veselă continuare, prezentată în 3D, se apropie cât poate în contextul dat.

Nu cred că mi s-a întâmplat vreodată, până acum, mai exact, să fiu la a doua vizionare mai departe de prima impresie ca astăzi, când am reluat colecția de filme scurte ale proiectului Lumière et Compagnie. Mă îndoiesc că e vorba doar de poziția critică pe care mi-am asumat-o acum, de presiunea ideii că trebuie să justific fiecare dintre cele 40 de filme tocmai fiindcă sunt greu de categorizat, adunate într-un format ambiguu, foarte diferite între ele și parte dintr-un proiect la fel de ambiguu.

Înţeleg că toată mişcarea asta cu Ziua Naţională a Culturii, pe care o s-o sărbătorim în acest an pentru a doua oară, e chestie europeană şi vine după o propunere mai veche a Academiei Române. A devenit, între timp, şi lege: în fiecare an, 15 ianuarie mai înseamnă, în afară de împlinirea a „n” ani de la naşterea lui Eminescu, şi sărbătoarea oficială a culturii române, în general. Carevasăzică, doi în unu: „o zi de reflecţie asupra culturii române şi a proiectelor culturale de interes naţional” (vorbe de oameni umblaţi pe la şcoli, prin urmare vorbe deştepte) şi ziua poietului făr’de partener, ca să nu repet întocmai o expresie care atinge paradoxul de a zgâria pe creier până şi fiinţele acefale.

Există turism de toate soiurile imaginabile, în funcție de zona geografică unde se practică și de clienții spre care se orientează. Dar s-a gândit cineva în mod serios la oferirea unui pachet turistic pentru moarte?

E clar, sunt îndrăgostit de Guy Ritchie. Problema e că nu prea înţeleg de ce. Trei ploturi aproape identice şi două Sherlock Holmes-uri n-ar trebui să-mi nască alte sentimente decât un „ah!” ascuns undeva între admiraţia faţă de mai marii regizori care, pe lângă ce face Ritchie, îţi mai dau şi lecţii de viaţă, vorba aia: infoedutainment. Totuşi, îmi place Ritchie de mor.

Citesc pe pliante şi aud la radiouri, prin staţiile de autobuz, de pe la începutul lui decembrie, că toată nebunia asta cu vacanţa şi sărbătorile de iarnă e despre familie, despre prieteni, despre regăsirea echilibrului. Şi despre companiile de telefonie mobilă, dacă ar fi să le dăm crezare tuturor până-n capăt. Eu cred că e despre recapitulări. Nu pentru liste ce-am-făcut-am-renunţat-la-fumat-am-fost-în-caraibe-m-am-apucat-de-airsoft, ci pentru recapitulările acelea prin care cauţi seismul, dar nu reuşeşti decât să-ţi vezi, ca într-o carte de istorie, fotografiile de la locul dezastrului.

Nu lungimea contează. Sau, cel puţin, nu în mod special. Nu e neapărat să fie orgie dacă se poate face totul cu unul singur şi de mare iscusinţă. Şi, într-un final, trebuie să ştii să-l apreciezi pentru oamenii cu care îşi lustruieşte experienţa.

Lucrurile s-au întîmplat așa: mi s-a făcut dor de Vian. Îmi doream să recitesc Spuma zilelor, așa că am întors casa cu fundul în sus în căutarea ei. Nu e o casă mare, dar cînd mi-am dat seama că n-o mai am, m-am enervat peste măsură. M-am îmbrăcat și m-am dus la librărie. 

Sfîrşit de 2011 şi început de 2012 cu - bineînţeles - cărţi, multe cărţi. Ca de obicei, în ultima săptămînă a anului şi în prima din următorul - atmosferă de vacanţă şi de Sărbătoare, fără obligaţiile curente şi fără alergături prin oraş. Printre întîlnirile de familie sau cu prietenii, de Crăciun şi de Anul Nou, plus cumpărăturile „de sezon" (!), 

Da. Albumul se numeşte "Goală prin casă" şi este un "best of", cele mai bune piese ale mele din toate perioadele pe care le-am parcurs în cariera mea. Vorbim de anii 1995-2012. Pe album sunt multe piese din anii folk, însă nu am uitat, de pildă, lunile în care am cântat în Km Zero, trupa lui Cristi Paţurcă - o perioadă foarte frumoasă, în care am învăţat foarte multe lucruri.

În perioada „iepocii de aur” nu se precupețea nici un efort (dacă-mi amintesc bine limba de lemn nerașchetat din acea vreme) pentru formarea omului nou. Așa se face că, de cele mai multe ori, se începea spălarea creierului încă din perioada de șoim al patriei. Cei ce primeau cu lacrimi pe obraz în clasa a doua „cravata roșie cu tricolor, mândria pionierilor” într-o ceremonie solemnă ținută pe la vreun mausoleu, CAP sau combinat, printre oamenii muncii de la orașe și sate, constituiau deja publicul-țintă al unor regizori specializați în filmele pentru copii și tineret.

[...]până acum am avut un buget de avarie si mă refer la 2010, 2011 și chiar în 2009. Fără îndoială că pentru anul viitor avem tot un buget de avarie, dar eu am susținut de la bun început că fiind o sumă atât de mică, noi nu mai putem suporta alte reduceri și nu putem accepta un buget mai mic decât în 2011.

Pentru artistul german specializat în instalații Kurt Fleckensten n-a existat de la bun început nici o îndoială asupra tematicii noii sale expoziţii din Kunstverein Worms. Ca în cazul instalaţiilor sale anterioare din Regensburg (Germania), Tallinn (Estonia) sau Geneva (Italia), Fleckenstein s-a lansat în căutarea spiritului spațiului, în acest caz, al Kunstverein Worms, centru de artă ale cărui încăperi se află în apropierea gării principale. 

Primul gând privind acest turneu ne venea în urmă cu un an, în iarna trecută, într-o încercare de a găsi trasee artistice plauzibile într-o lume definită de o tot mai acută nevoie de repere.