După 20 de ani

Dacă am putea să ne întâlnim cu eul nostru de la 16 ani si să-i spunem că ”totul va fi bine” poate că lucrurile ar sta cu totul altfel în viața fiecăruia dintre noi. În lipsa acestei posibilități, piesa autoarei israeliene Savyon Liebrecht produsă de Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești poate aduce confort acelora pentru care amintirile din adolescență încă reprezintă - conștient sau nu - o cușcă printre gratiile căreia adultul încearcă să ajungă la cei din jur.

Piesa ”Miriam W.” (It s All Greek to me) care i-a adus autoarei nominalizarea la titlul de ”piesa anului în Israel” i-a inspirat regizorului Radu Afrim un spectacol neașteptat de liric, destul de diferit de celelalte creații ale sale care înclină balanța înspre partea comic-înduioșătoare a existenței. Există și aici accente de acest tip, dar în nucleul spectacolului este topită în principal nostalgia revenirii după 20 de ani în casa părintească. Eroina principală apare în două ipostaze - adolescenta și adultul - iar planurile temporale se întrepătrund într-o construcție bine elaborată, care păstrează în echilibru trecutul și prezentul. Primul ocupă mai mult în economia spectacolului, dar perspectiva din prezent este esențială pentru a clarifica acest trecut, pentru a-l reinterpreta.

Pe lângă destinul personal aflat în prim plan piesa prezintă un punct de vedere asupra efectelor pe care povara trecutului le poate avea asupra unor întregi generații, cu urmări dezastruoase în plan personal. Abordarea este recurentă în opera autoarei, cunoscută pentru tratarea temelor istorice și sociale prin prisma efectelor lor asupra micro-universului familiei. Părinții lui Miriam, o familie de evrei, generația post-război, se află încă sub șocul lagărului de concentrare prin care mama fetei și sora acesteia au trecut, fiind singurele care au supraviețuit din întreaga familie. O întreagă linie de conflict derivă din faptul că mama lui Miriam, Marta, nu poate trece peste ceea ce a trăit și continuă să trăiască cu morții familiei ei, îngropându-și de bunăvoie prezentul și ruinând sănătatea ei și pe a soțului Avram (nemaivorbind de psihicul fetei). În urma aceleiași experiențe, mătușa lui Miriam, Carola, are un cu totul alt comportament, fiind ferm convinsă că trebuie să uite trecutul bucurându-se din plin de fiecare minut din viața ei. Nefericită în căsnicie, ea se agață cu disperare de soțul surorii, cu care a avut cândva o relație și pe care încearcă permanent să-l recucerească. Într-o atmosferă tensionată, apăsătoare, cu scurte, exagerate, aproape isterice izbucniri de bucurie, de fiecare dată eșuate, Miri - cum o alintă tatăl ei, cu care are o relație specială - crește și se transformă din copil în femeie, luând cu ea parte din povara trecutului fără să o știe deocamdată. Moartea prematură a tatălui o determină să rupă legăturile cu ce a mai rămas din familie și să-și înceapă singură viața.

Revenirea după 20 de ani în casa pe care trebuie să o vândă îi provoacă lui Miri o reverie profundă, complicată de aventura de-o noapte cu agentul imobiliar, care se dovedește a fi un martor ascuns al vieții ei de adolescentă. Simon e unul dintre copiii de arabi pe care mama lui Miri îi gonea zilnic, un băiat care a fost mereu îndrăgostit de adolescenta blondă, enigmatică ce creștea în vecinătate. În camera ei, pe care puștiul o urmărea pe furiș în copilărie, se consumă scena de dragoste dintre ei, ce detonează tensiunea dintre cei doi, acum maturi, reprezentanți ai unor popoare aflate într-un nesfârșit conflict bazat, susține implicit autoarea, pe faptul că nu se cunosc și nu comunică. Momentul ulterior în care Miriam își cere pe un ton oficial iertare în numele mamei sale e puțin prea explicită, semn al unei excesive atenții pentru respectarea corectitudinii politice.

Dincolo de piesa excelent gândită și scrisă (și foarte bine tradusă de Ada Ioana Ichim), spectacolul e puternic prin atmosfera lui captivantă, amestec de trecut patinat și prezent apăsător, arestat de amintiri puternice. Acest amestec de realism evadat din structura strict contemporană și impregnat cu elemente de extracție fantastico-onirică păstrează amprenta stilistică a regizorului, căreia i se adaugă intervenția inspirată a scenografei Iuliana Vâlsan. Scene precum aceea în care adolescenta își face loc în amintirile femeii adulte apărând pe neașteptate din sertarele pe care ea le deschide sau aceea în care adolescenta, împinsă mereu de mama ei să curețe casa, șterge un geam uriaș, vitrat, iar luminile se sting deodată, lăsând umbra ei să se zbată pe fundalul vitraliilor, ca un suflet în prizonierat - sunt exemplare pentru estetica imprimată de regizorul Radu Afrim spectacolului. Decorul pe două niveluri al Iulianei Vâlsan, cu camerele împărțite în mici alveole cu tavan jos, apăsător, lasă loc evadării în planul mai „înalt”, unde nu ajunge decât Miri - culegând flori dintre buruienile crescute pe acoperiș sau cântând la acordeon - detaliu simbolic pentru nevoia ei de evadare.

Nivelul spectacolului se plasează foarte sus și prin calitatea interpretării actorilor implicați: uimitoare este Clara Flores (Marta) ce contrazice toate clișeele instalate deja despre tipul ei de joc (comic cu accente grotești), impresionând printr-o interpretare discretă dar puternică, a tristeții devastatoare ce o locuiește, făcând-o să trăiască fiecare zi ca pe un coșmar; Ada Simionică (Carola) e o explozie de exuberanță ce virează uneori spre o tristețe imposibil de înăbușit, în ciuda încercărilor ei de a o ignora; Ioan Coman (Avram) joacă perfect rolul omului de treabă prins într-un context ce-l depășește și care își primește resemnat ieșirea din viață, singura lui părere de rău fiind aceea că-și părăsește fiica pe care o iubește enorm; Oxana Moravec (Miri adultă) e un alt stâlp de susținere al spectacolului, la fel ca Andi Vasluianu (Simon), care aduce o briză realistă, simplă și proaspătă în această cușcă a trecutului din care Miriam încearcă să se elibereze. Dar revelația spectacolului rămâne Florentina Năstase excelentă reprezentantă a școlii de teatru de la Cluj (săptămâna trecută o remarcam în spectacolul ”Codrii” de la Arad, pe Cecilia Donat, o altă studentă a lui Miklos Bacs), actriță expresivă și cu un excelent control corporal, care îi asigură omniprezența în scenă - un câștig pentru trupa ploieșteană.

Dacă toate montările ce-și propun să aducă în scenă un text nou, fără să producă noi limbaje teatrale sau să reinterpreteze radical clasicii ar fi de nivelul acestui emoționant spectacol semnat de Radu Afrim, atunci s-ar putea vorbi din nou, cu temei, despre excelență în teatrul românesc.