Dumnezeul atotputernic peste rahatul lumii

M-am ambiționat să verific dacă spectacolul recomandat unor prieteni ca must see, unul dintre cele mai bune ale Bucureștiului, întrunește și la opt-nouă ani de la premieră aceeași calitate. Ei, bine, da, farmecul negru, acid al Șefelor lui Werner Schwab, în regia lui Sorin Militaru, de la Teatrul Odeon, a rămas intact dupa atîta amar de vreme.

Autor de Drame fecaliere, austriacul Werner Schwab (1958-1994), dramaturg, tăietor de lemne și sculptor contemporan cu acționismul (dezvoltat în cadrul aceluiași orizont cultural), mort de beat - la propriu -, la Revelionul din 1994, aruncă cu blasfemia în stînga și-n dreapta, peste toate valorile tradiționale. Bigotism, Sfîntul scaun papal, bunătate umană, autoritatea statului, iubirea, recunoștința filială, toate se spurcă sub degradarea anarhică a lui Schwab. Comedia sa neagră își bate joc cu violență de discursul religios, de pietatea tuturor babelor cumsecade, dar slabe de înger, fără ocupație și educație, a căror viziune asupra existenţei se confecționează din platitudini extreme ca „Pacea este sensul vieţii şi viaţa este sensul omenirii” sau „Veselia este polenul sufletului, atunci cînd păstrează buna-cuviinţă”. Și așa mai departe... căci perlele sînt nenumărate iar umorul lui Schwab hohotitor în această piesă despre ipocrizia și scîrboșenia lumii.

Trei bătrînele cu mintea simplă își consumă întîlnirea de zi cu zi. Părerile lor despre artă și filmele văzute la televizor, fantasma erotică „la trei mîini”, încrucișată, certurile și sfîrșitul sinistru al reveriei prin prezicerea plină de nenorociri a lui Mariedl, care le anunță nenorociri atroce, inspirație pentru care va plăti cu moartea, inundă piesa cu umor. Situațiile în care umanitatea e deșirată strat cu strat curg prin intermediul limbajului cu distorsiuni tipice lui Werner Schwab, cu deplasări sintactice irezistibile:  „Să ştii că bine ai făcut că ai achiziţionat o blană şi un televizor. Aşa ajunge plăcerea şi în locuinţa ta. E vremea să te dăruieşti vieţii, Erna, ca să aibă şi viaţa parte de tine”.

Dincolo de asemenea potriviri lingvistice strălucește negru mizantropia austriacului, al cărei ecou se fac cei doi copii de 40 de ani ai bătrînelor, care-și boicotează mamele și cărora nici prin gînd nu le trece să zămislească. Disputa între generații e nimicitoare pînă la vărsarea atroce de sînge. Nici pomeneală de recunoștință pentru cele ce i-au adus în această lume prietenoasă. Nici la Hannelore, violată cu consecvență de tată sub privirile materne, nici la Hermann, căruia îi e silă de toți oamenii, în capul listei figurînd el însuși, motiv ca să se îmbete zilnic.

Regia lui Sorin Militaru produce trei recitaluri actoricești grandioase: Coca Bloos, Emilia Dobrin, Dorina Lazăr. Mai mult, menține tonul sec, omorînd din fașă orice început de speranță. Gesturi și situații mărunte pigmentează spectacolul, care, oricum, numai de pigmenți nu duce lipsă, în momente ca acela în care două dintre babe găsesc crescendo toate stratagemele ca să evite atingerea prietenei lor desfundătoare de closete. Sau ca savuroasa scenă în care femeile beau vin și, cum cana aceleiași Mariedl nu se dezlipește de masă, ea își înmoaie tacticos și încrezător cîte un degețel și-l linge.

Curenții subterani ai deriziunii nimicesc „cu sistem” orice valoare recunoscută de societate. În piesa lui Schwab, fărîmițarea se petrece, mai întîi de toate, cu ajutorul tipologiei bine definite în care intră cele trei personaje feminine. Zgîrcioaba și pudibonda Erna, femeia de serviciu căreia subiectele fiziologice îi fac rău și care opinează că „viața sexuală a dăunat omului dintotdeauna”, dezvoltă asiduu deprinderea economiei, manifestată pînă la hîrtia igienică. Privirea copleșită de transfigurare a Emiliei Dobrin în Erna, cînd vorbește despre Dumnezeu sau amorul său măcelar, bigot ca și ea, e contrabalansată rizibil de gesturile femeii care și-a mîncat de sub unghie toată viața. În societatea așezată, pentru care chibzuiala face parte dintre virtuțile de preț, locul Ernei echivalează cu a culege o blană din gunoi și a exulta la achiziționarea unui televizor la mîna a doua. Într-unul dintre marile sale roluri, Emilia Dobrin, actriță singulară în tot spectrul nostru teatral, realizează o simfonie a vocilor pe tonuri joase în trecerea labilă de la dispoziția creștină la cruzimea omenească.

Grete e o grăsună plină de nuri, amatoare de plăceri senzuale, cu reverii erotice primitive pe care le compensează din cînd în cînd cu cîte o masă bună. Dorina Lazăr, aici în chip de bombă sexi supraponderală, explozie de vitalitate, cu atît mai amuzantă cu cît exuberanța i se stinge regulat în moțăieli, compune un personaj uman prin slăbiciune și singurătate alinată doar de cățelușa de companie. Actrița care știe să facă din orice gospodină o piesă rară pe scenă cucerește prin pofta Gretei de a-și trăi viața chiar și în scaunul cu rotile, din care se scoală ca să cînte și să danseaze pe tocurile care n-o mai ascultă.

La experta Mariedl, care „o face și fără” (mănuși), toată lumea apelează pentru desfundarea closetelor. Singură de cînd se știe, Mariedl îi aduce jertfe lui Isus ori de cîte ori bagă mîna în rahat. Societatea o răsfață pentru poziția sa fără concurență iar preotul îi ascunde tandru-pișicher cadourile, o conservă cu gulaș, o bere și un parfum franțuzesc, în trei closete înfundate. Luciditatea și umorul negru al lui Schwab nu se dezmint, nici în asemenea delicatețuri, nici în surpriza caracteriologică finală: și în cea mai bună și umană dintre bătrîne, care suferă cînd celelalte se ceartă, se cuibărește răutatea distructivă. Tocmai Mariedl este cea care va nimici cu cruzime fantasmele compensatoare ale prietenelor. Coca Bloos, sfioasă, umilă, ilară, generoasă și pătrunsă de harul divin, într-unul dintre rolurile sale fantastice, scoate maximum de efecte din personajul slab de minte, dar cu sufletul ridicat spre ceruri.

Să asiști la dușul de cenușă care nimicește tot ce e valoare recunoscută în societate nu poate echivala decît cu purificarea prin sînge și, în cazul particular al Șefelor, cu rahat, înainte de o nouă așezare a temeiurilor raționale sau estetice. O experiență intelectuală pe care orice spectator trebuie să o traverseze din cînd în cînd. Face bine la sănătatea minții. Vizionare plăcută!