Drama lui Ivanov, drama noastră

Motto: Dacă libertatea anticului era expresia încadrării sale depline într-o colectivitate care îl preceda, libertatea modernului este expresia voinței sale individuale de a fi altceva decât încadrarea sa în colectivitatea din care are ambiția (și chiar sentimentul datoriei) că trebuie să se desprindă. (H.R. Patapievici - Omul recent, ediția a V-a, Humanitas, 2008)

Se știe că privirea ”de departe” a cuiva încă interesat de cultura din care provine și încă activ - chiar dacă numai ocazional - înăuntrul acestei culturi are șanse să fie mai pătrunzătoare decât a celui aflat în imersiune completă în respectiva cultură. Pe lângă forța de necontestat pe care o au spectacolele sale create în România din punct de vedere al meșteșugului teatral, efectele benefice ale revenirii regulate a regizorului Andrei Șerban pe scena românească a ultimilor ani constau în analiza precisă și în comentariul implicit pe care unele dintre aceste spectacole le fac pe marginea societății românești. După Lear (cu Mariana Mihuț, la Bulandra), în care puteai citi elemente ale răului provocat în societatea românească de distanța dintre generații și de felurile brutal diferite în care aceste generații ”citesc” valorile tradiționale, în noul spectacol de la Bulandra, Ivanov de A.P.Cehov, Șerban glosează din nou pe teme ce privesc direct și profund realitatea românească.

O face subtil, dar mai decis decât în Lear, ating două ținte majore cu acest spectacol: 1. descifrarea și punerea în perspectivă a dramei generale a omului modern, tentat de depășirea condiției tradiționale și îngenuncheat adesea de povara prea mare pe care și-o ia asupra sa când pornește în aventura existențială; și 2.sublinierea stării de degradare a unei societăți în care valoarea banului și obsesia îmbogățirii materiale devine primordială, în același timp cu înflorirea prejudecăților, a bigotismului, a antisemitismului, pe fondul unei stări generale de lehamite și de înghețare a spiritului de acțiune. Nu e greu de recunoscut în aceste descrieri două fenomene ce marchează pe de o parte individul, pe de altă parte societatea românească în mare, așa cum arată ea în ultimii ani. Sunt fenomene instalate și la noi, pe un teren favorabil, odată cu integrarea noastră în „satul global” și cu schimbările haotice - politice, economice, administrative - ce fac din lumea noastră un fel de spectacol tip work-in-progress, în care e tot mai greu să rămâi un actor conștient și activ. Și să nu fii cuprins de o totală lehamite, laitmotivul cehovian accentuat de Șerban în versiunea sa cu Ivanov de la Bulandra.

Noi, Lebedevii

Spectacolul lui Andrei Șerban e o construcție complexă, ce vorbește despre o lume în schimbare. O lume în care găsești și lehamitea de care vorbeam mai devreme (efigia ei este, desigur, Ivanov, ceva mai bun decât ceilalți doar fiindcă înțelege mecanismul în care este prins, dar personaj tragic, prin lipsa forței de a-și depăși condiția, întristat de perspectiva de ”a fi ca toți ceilalți”, deși la un moment dat propovăduiește această cale), dar și opusul ei la fel de zadarnic -exaltarea; o lume în care colectivitatea zace într-o plictiseală ce roade, tarată de lipsa de nerv a celor tineri, de găunoșenia celor vârstnici, de viciu - cărți, băutură, dorința de a amesteca banii cu erotismul, spre obținerea de ”beneficii complete”; o lume în care afacerile au o bază neapărat oneroasă și nimănui asta nu i se pare greșit; o lume lipsită de vitalitate, de idei, de orizont, de spirit de aventură, adică de tot ceea ce hrănește spiritul; dar o lume din care puritatea nu a dispărut cu totul, chiar dacă e o floare rară, ca Sașa (Ioana Anton), tânăra plină de energie care încearcă să-l salveze pe Ivanov. Toate acestea se citesc din excelentele, amănunțit lucratele scene de grup din salonul Lebedevilor - o demonstrație de foraj psihologic de tip tradițional cu efecte teatrale de cea mai bună calitate.

Pare incredibil, pe parcursul spectacolului, câte similitudini există între povestea lui Ivanov și a Lebedevilor și felul în care arată totul în jurul nostru, chiar azi. Desigur, meritul este al noii citiri a celebrului text, a exelentei adaptări propuse (traducere Dana Dima, adaptare scenică Andrei Șerban) - o lecție ce ar trebui învățată de toți regizorii care ambiționează să mai monteze clasici pe scenele românești - și al felului în care actorii, ghidați de regizor, rezonează cu textul și temele lui, trecându-le prin filtrul lor personal, subiectiv, de oameni ce trăiesc în lumea de azi. Din toate acestea se creează senzația de suprapunere deplină a discursului cehovian peste experiența contemporană, iar efectul este acela că spectacolul - atent construit în toate compartimentele sale și excelent la capitolul actoricesc - așază o lumină crudă, dar adevărată peste ceea ce suntem și ceea ce trăim cu toții astăzi. Noi, Lebedevii.

Box metafizic

Spectacolul are momente în care seduce realmente audiența - discursurile pasionante ale Sașei (plină de candoare, o ingenuă modernă, Ioana Anton) sau al lui Ivanov (Vlad Ivanov alunecă de la morocănoșenie la caraghioasă însuflețire), aproape toate scenele în care apare contele Șableski (grație nuanțelor complexe introduse de Victor Rebengiuc), momentele dintre Anna Petrovna și doctorul Lvov, în care toate lucrurile nespuse se strâng și dau intensitate (excelenți ambii actori - Mirela Oprișor și Alexandru Pavel); dar are și momente în care își împinge spectatorii intenționat ”în corzi”, generând o senzație de respingere: tonul exagerat al bârfelor din salonul Lebedevilor - cu o Zinaida Savișna  (Manuela Ciucur) machiată excesiv și gesticulând ca un personaj de film horror - sau intrările în scenă ale personajului Mihail Mihailovici Borkin interpretat de Marius Manole cu un tonus de copil hiperactiv.

Accentele nu sunt puse întâmplător, cred că ele fac parte din demonstrația mai largă pe care încercam să o descifrez la începutul articolului. Nu rostul lor merită discutat aici, ci mai degrabă cât anume alege regizorul să apese această pedală a grotescului și a caricaturii, pentru a sublinia degradarea lumii românești. Chiar dacă în unele momente ți se pare că pedala e apăsată puțin prea mult, demonstrația rămâne clară și puternică, de aceea spectacolul își ține publicul în priză pe o durată altfel la limita suportabilității pentru un spectator contemporan - mai bine de 3 ore și jumătate. De fapt, exact ca în cazul unui alt mare spectacol de la Bulandra - Oblomov-ul lui Alexandru Tocilescu - durata este parte integrantă din conceptul regizoral. Se poate specula că e planul ascuns al regizorului de a-și scufunda audiența într-un alt timp, într-un univers paralel, de unde s-ar putea întoarce având mai limpede în minte sensul propriei existențe. Imersiunea cere însă timp pentru a-și atinge în mod profund scopurile.

Dinamica atracție-respingere a spectacolului devine un fel de box metafizic, o luptă spectaculoasă în care fiecare personaj marchează lovituri importante care, luate împreună, alcătuiesc un palpitant meci existențial. Nici nu mai contează că în final viața îl face knock-out pe Ivanov - efigie a ”omului recent”. El devine, ca și fosta soție, Anna Petrovna, o simplă ”victimă colaterală”. Fascinant rămâne traseul parcurs până în acel moment, cu toate ”accidentele de parcurs” și cu învățămintele ce pot fi trase de către martori și observatori. Inclusiv cei din sală.

Actorii

Unul dintre meritele principale ale noii producții de la Bulandra este acela că lasă actorii în prim-plan fără a renunța la propria-i demonstrație, ci direcționând construcția personajelor și accentele de interpretare în așa fel încât ele să se integreze perfect în tabloul mai mare, la a cărui desăvârșire mai contribuie, cum spuneam, textul (re-tradus și adaptat) și câteva idei de decor și costume - perdeaua transparentă ce desparte camera lui Ivanov de cea a soției sale, care se vede ca o umbră în spatele ei  sau ideea de a împacheta scaunele din salonul Lebedevilor în peliculă de plastic cu bule, care generează o senzație de provizorat și imprimă o dinamică subliminală fiindcă bulele se sparg când se mișcă cei așezați pe ele sau măștile de petrecere fie cu coarne, fie cu urechi și rât de porc - o apariție suprarealistă (decor arh. Octavian Neculai, costume Carmencita Brojboiu).

Actorii sunt însă pilonii de susținere: Vlad Ivanov nu numai că se potrivește cu silueta-i comună pentru rolul cu același nume, dar îi și găsește privirea goală, apatia ce moleșește întreg corpul și lipsa de energie ce-l caracterizează. În rolul contelui Șeblaski, Victor Rebengiuc combină fără nici o dificultate scenele în care joacă un bătrân morocănos din cauza plictiselii, cu acelea în care devine o personalitate efervescentă ce vrea să mai smulgă vieții ultimele plăceri, fără a omite să cadă pe gânduri, nostalgic, după trecutul de care îi este dor (un trecut cu siguranță mai de bun gust decât prezentul în care îi este dat să trăiască). Prezențele feminine din spectacol sunt și ele remarcabile: Mirela Oprișor joacă rolul bietei Sarah, creștinată din dragoste pentru Ivanov și devenită Anna Petrovna, condamnată să-și ducă ultimele zile în singurătate, fără dragostea lui; Ioana Anton - rolul Sașei, fata care crește în prezența lui Ivanov, fascinată de aerul lui trist și decisă, ca femeie, să-l ”salveze prin iubire”. Amândouă sunt variante ale sacrificiului extrem de care sunt capabile femeile pentru a-și hrăni iluziile romantice, fie și atunci când sunt proiectate în mod vizibil asupra cuiva care nu le poate aduce decât nefericire. La polul opus, stau personajele tratate caricatural, cele condamnate să nu se poată înălța, nici măcar prin sacrificii zadarnice, deasupra propriei condiții: Pavel Kirilici Lebedev (Cornel Scripcaru), îngenuncheat de dictatura soției sale, Zinaida Savișna (Manuela Ciucur); Avdotia Nazarovna (Dana Dogaru), specialista în ”matrimoniale”; Babakina, văduva veselă care speră să devină contesă (în seara în care am văzut spectacolul juca Maria Obretin, care împarte rolul cu Ana Ioana Macaria); Kosîh (Radu Amzulescu) și Dudkin (Marius Chivu). Scena ”Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra vibrează de energiile dense ale actorilor admirabil implicați în acest spectacol.

Iar dacă mai rămâne vreo îndoială că montarea este oglinda subtilă și rafinată a societății noastre de azi, atunci finalul - în care Ivanov moare în urma șocului provocat de acuzația vehementă a doctorului justițiar că și-ar fi ucis prima soție, iar cei de față strigă după un doctor, deși se află în prezența lui, mai întâi cu voci puternice, apoi într-o șoaptă pierdută, înălțând cu toții ochii spre o instanță mai înaltă - avansează clar ideea că lumea noastră plină numai de justițiari care strigă acuzații pe un ton înalt, are nevoie de soluții concrete de vindecare și nu de nesfârșite comentarii. De acțiune, în loc de pălăvrăgeală și lehamite.