Dr. Parnassus (The Imaginarium of Doctor Parnassus) (2009)

ÎN CINEMATOGRAFE

Dr. Parnassus (The Imaginarium of Doctor Parnassus) (2009)
Regia: Terry Gilliam

Cunoscătorii filmelor lui Terry Gilliam se vor mira prea puţin atunci când vor afla că filmul lui cel mai recent e (tot) un basm. Ce altceva putea să facă Gilliam, atunci când majoritatea filmelor lui au acea doză de fantastic care le face foarte uşor de categorisit drept basme? Dacă moartea tragică a protagonistului Heath Ledger îngroapă definitiv în necunoscut ceea ce ar fi putut Gilliam să facă din materialul filmului, pe care l-a scris împreună cu Charles McKeown, unul dintre scenariştii faimosului său Brazil, The Imaginarium of Doctor Parnassus rămâne în esenţă un efort construit după regulile basmului, chiar dacă neurmând toţi paşii necesari unuia. Povestea are de-a face cu acele basme în care miraculosul circulă în mod obişnuit camuflat printre noi; în scenariul lui Gilliam, pretextul intrigii e un obiect magic, o oglindă cu proprietatea de a te introduce în propriile tale fantezii augmentate, şi un ins cu proprietăţi magice, Dr. Parnassus, care călătoreşte cu un o scenă ambulantă şi, exact ca în multe basme, nu e foarte evident un deţinător de puteri magice; în câte basme inelele şi lămpile fermecate nu sunt ascunse printre obiecte banale şi nu par deloc a fi altceva decât nişte simple obiecte expuse spre vânzare? Similar, Parnassus pare un şarlatan ca oricare altul, dar scenariul imprimă destul de clar contrariul, din primele lui momente. Peste acest strat de miraculos cotidian, Gilliam suprapune unul de rezonanţă mitică: vizitat în cele mai neaşteptate momente de un străin îmbrăcat demodat, care se dovedeşte a fi însuşi Diavolul într-o variantă de trickster, Parnassus, după cum vedem într-un început extrem de concentrsr, a făcut un pact faustic. Cu excepţia piticului care îl însoţeşte, nimeni din suita lui Parnassus nu pare destul de în vârstă pentru a şti acest lucru, astfel încât mica trupă a lui Parnssus îl consideră pe acesta un magician dedat ocazional băuturii şi nimic mi mult. Ceea ce însă fiecare dintre membrii trupei sale ştie e legat de valoarea oglinzii magice a lui Parnassus, şi până la urmă aceasta e una dintre tezele filmului, care pot părea destul de familiare, fără a putea spune exact de unde vine: ideea că imaginaţia poate să fie oglindirea fidelă a psihologiei interne, că fiecare periplu pe care un personaj îl face dincolo de suprafaţa oglinzii femecate e egal cu un act de cunoaştere de sine (la fel cum multe dintre imaginile de dincolo de oglindă par reprezentări paradisiace cât se poate de contemporane). Chiar mai mult de atât, imaginaţia se află într-o poziţie determinată faţă de cei care o accesează: fantasmele utilizatorilor imaginariului se pot uneori dovedi mai puternice decât emiţătorii acestora; de altfel, filmul abundă în referinţe la imaginaţii mai puternice şi imaginaţii mai slabe, în general la un întreg joc de putere pe care utilizatorul imaginaţiei trebuie să îl joace, cu toate adaosurile necesare ale unui film despre relaţia dintre real şi imaginar.

Într-un fel, The Imaginarium of Doctor Parnassus ca moment în filmografia lui Terry Gilliam e apropiat de ceea ce Big Fish reprezenta pentru Tim Burton în 2003. Ambele filme apar într-un moment destul de involutiv al carierei celor doi regizori, iar cei doi par să răspundă printr-o întoarcere la ceea ce făceau cel mai bine, filmul fantastic, cu teme ce ţin de peliculei filmului pentru copii şi cu o preocupare excesivă pentru diversele momente de maximă intensitate imaginativă ale filmului. La urma urmei, The Imaginarium of Doctor Parnassus e mai puţin interesant, deşi bine structurat, în acea parte a poveştii care se referă la „lumea reală” (presupunând că spectatorii pot concepe o lume „reală” cu un magician care te poate introduce în propria imaginaţie, în timp ce fuge de diavol şi damnarea pe care singur şi-a destinat-o). Imediat ce un personaj păşeşte pragul oglinzii, iar Gilliam e destul de versatil pentru a face din majoritatea acelor scene întâmplări pline de suspans, ecranul se umple de o mie şi una de minuni, la proporţii gigantice, iar Gilliam poate lăsa echipa de CGI să transforme propriile fantezii în imagini la scară imensă, adevărate delectări pentru un observator pregătit să vâneze detaliile sau să regăsească imagini luxuriante în fantasticul lor. Problema e că, având la dispoziţe atâtea trucuri pe care le poate folosi, Gilliam nu pare prea decis încotro vrea să direcţioneze întregul spectacol: să fie o poveste despre salvare? una despre apararenţele înşelătoare? una despre iubire şi formele ei? Şi nu e atât vorba despre faptul că Gilliam nu respectă genurile şi amestecă stilistic emoţii, dimpotrivă, printre cele mai mari reuşite ale lui se numără filme foarte eclectice; ceea ce îi lipseşte cu siguranţă acestui film e un al doilea concept interesant, dincolo de trucul principal, al reprezentării propriu-zise a spaţiului imaginar, faptul că dincolo de interesantele prestaţii episodice ale actorilor care au decis să continue filmul după moartea lui Ledger, filmul nu oferă altceva decât întoarceri în diverse spaţii imaginare, fără să mai existe şi altceva dincolo de decoruri. The Imaginarium of Doctor Parnassus e în bună parte pură plăcere vizuală, fără nimic vertebral care să îl ridice deasupra unei fantezii ocazionale.