Domesticirea iepuraşului cititor - Rodrigo García

Foto: Adrian Piclisan

Batem iepuri. Batem cîini. Batem copii. Batem tot. Bătaia ne uneşte. Batem animale pentru că nu putem să ne batem preşedinţii.

Îi transformăm pe cei din jurul nostru în saci de box. În tampoane care absorb furia noastră arbitrar direcţionată.

Învăţăm să fim cuminţi. Trăim în formate pe care le umplem cu obedienţă şi linişte. Multă linişte şi mult gol. Dacă facem cel mai mic zgomot înseamnă că avem ceva de afirmat. Sau, şi mai periculos, de interogat. Sîntem crescuţi să ne căptuşim ceea ce gîndim cu învelişuri de iporcizie. Să nu călcăm. Să nu atingem. Să nu acţionăm. Să nu vorbim. Să nu vrem. Să nu fim. În educaţia aplatizării creierelor noastre se investeşte enorm. Investesc părinţii noştri. Investesc profesorii noştri. Investim noi. Şi cînd ne facem mari, ne reciclăm educaţia. Şi uite-aşa asigurăm viitorul copiilor noştri în cea mai sigură mediocraţie din lume.

Spectacolul creat de Rodrigo García la Teatrul Naţional ’’Mihai Eminescu’’ din Timişoara - Interzis accesul animalelor - e critica sistemului în care ne maturizăm. Critica unei educaţii noncritice, determinat pasive, care construieşte simulacre de gîndire şi multiplică forme de comportament manipulate prin devierea de la propria identitate. Politica educaţiei prin domesticire se află în centrul spectacolului Interzis accesul animalelor. García acuză vehement educaţia prin supunere autoritară, prin exerciţii de obedienţă maximă şi de depersonalizare. Regizorul denunţă relaţiile minate de clişee, pe care le  moştenim şi le dăm mai departe fără să le filtrăm conştient. Părinţi şi copii, oameni şi animale de casă, toţi construiesc axe de relaţionări bazate pe jocuri de putere exercitate după aceleaşi tipare.

Reziduuri alimentare şi reziduuri de gîndire creează tomberonul în care ne aruncăm, zilnic, marfa care ne incomodează. Rama spectacolului este una consumistă, conţinutul e însă raportat la politica educaţiei, la sistemele care ne cresc supuşi şi nonreactivi, într-o masă de prejudecăţi şi reguli.

În Interzis accesul animalelor, accesul la reacţia stimulativă, la statutul de individ critic este anulat.

Creatorul argentinian Rodrigo García, pe care l-au provocat regizorii Victor García şi Tadeusz Kantor, a făcut simultan studii de publicitate şi de teatru. În momentul în care voia să se lase de teatru pentru că era confruntat cu o metodă convenţională de excitare a emoţionalităţii artificiale, a văzut la Buenos Aires spectacolul lui Kantor - Wielopole, Wielopole.

Rodrigo García a început să-şi trimită textele, influenţate de  comentariile politic-poetice pe care Heiner Müller le propunea în piesele sale, la diferite concursuri de dramaturgie.

Textele lui García au o calitate fundamentală: sînt structuri performative modulare, aliaje în care se suprapun feluri de mîncare, tehnici de îmblînzire a gîndirii active, relaţii contorsionate om-animal, formule de agregare şi dezagregare a materiei - fie ea pizza sau corp îmbibat de lapte şi cola -, într-o imensă plantaţie a domesticirii colective. García îşi anesteziază eroii cotidieni cu hamburgeri, cu măsline şi roşii, cu vizite în parcuri de distracţie în care poneii sînt otrăviţi pentru a scăpa de chinul copiilor şi părinţilor. Copilul este ’’produsul-pilon’’ al spectacolelor lui Rodrigo García. Produs educat să fie supus altor produse din jurul lui.

García face harta ’’evoluţiei regresive’’, developate la mese din fast-food-uri şi în supermarketuri care ne aliniază şi ne alienează dorinţele autentice. Mestecăm şi SMS-uim ca să nu fim obligaţi să mai vorbim unii cu alţii. Textele lui García sînt monoloage ale deflagraţiei reţetarului existenţelor clonate. Sînt scenarii de spectacol care pornesc de la teme de improvizaţie lucrate împrenă cu actorii.

García scoate din regimul de latenţă comportamente pe care preferăm să le îmbrăcăm în straturi scrobite de artificialitate, şi expune, fără protecţie, brutal, relaţiile noastre cu noi înşine şi cu cei din jur. Relaţii pe care le păstrăm dintr-o dependenţă de cel/cea pe care ne-am obişnuit să-l/s-o vedem într-un anumit fel (Versus). Sau relaţii care ne fac să aparţinem unei comunităţi a animăluţelor dresate să mănînce, să bea şi să doarmă fără să-şi mai pună nicio întrebare (History of Ronald, Clown of McDonald’s). Cu un ultim zvîcnet de viaţă, înăbuşit în resturi de mîncare, ne dăm prin pesmetul existenţelor noastre cablate la o maşinărie care ne livrează instant reţeta perfectă de supravieţuire. Interzis abaterea de la reguli! Reţetele sînt leitmotivul textelor lui Garcia (After Sun, Notes de cuisine).

După cum afirmă dramaturgul-regizor într-o carte scrisă de Bruno Tackels (Rodrigo García, Les Solitaires Intempestifs, 2007), creaţia sa stă sub semnul ideologiei mîncării: ’’Raportul meu cu mîncarea s-a schimbat în funcţie de perioadele în care am scris. În prima perioada, mîncarea mă interesa formal, estetic - ca ritual de prepare, apoi, cînd am început să-mi pun întrebări profund politice, mi-am spus: Eşti un cretin. Vii dintr-o ţară în care oamenii nu au ce mînca. Ce faci cu mîncarea? Din acel moment, raportul meu cu mîncarea a devenit mult mai politic’’.

Garcia creează o lume-pizzerie deschisă non-stop consumatorilor fideli de vise prefabricate. Consumatori care se învelesc în blat de pizza.

În textele sale, cuvîntul nu descrie, nu explicitează, nu enunţă. Cuvîntul performează acţiuni într-o realitate pe care o interoghează, denunţîndu-i mecanismele de stimulare a puterii clasificante.

Pentru orice actor, întîlnirea cu teatrul lui Garcia este revelatoare din mai multe puncte de vedere. În primul rînd ca activare a raportării directe, frontale şi fără menajamente la un fond de probleme care ţin de economia socială contemporană. Actorul este, în viziunea lui García, un ins cu o conştiinţă civică pe care reacţia la ce i se întîmplă îl motivează să fie pe scenă. Provocarea se extinde apoi la nivel de propunere de text care transgresează categorii cunoscute: personaj cu o psihologie clar definită, desfăşurare narativă, punct culminant etc.

Interzis accesul animalelor are o strucutură performativă în care monoloage sparte, secvenţe video, intervenţii muzicale scurte - un copil cîntă la baterie - converg spre un punct comun, spre un concept definitoriu pentru lumea asamblată: demascarea unor clişee de autoritate care îi fac pe iepuri sau pe copii să fie simple machete. Pe ele ne poziţionăm informaţiile, centrele de putere în virtutea cărora acţionăm.

García leagă toate elementele din spectacol, devenite prezenţe active prin sensurile cu care sînt investite, într-o construcţie în care corespondenţele re-semnifică nivelul concret de existenţă. Trei spaţii de mişcare funcţionează simultan, fiecare definindu-se autonom şi, în acelaşi timp, prin referinţe dinamice la celelalte. Actorii, în plan video, caută ambalaje în gunoaie. Actorii, în plan live, stau la masă şi vorbesc despre resturile de relaţii din jurul lor - cu animale, cu părinţi, cu copii. Un cap de cîine devine cadrul de proiecţie pe care macaroane se împletesc şi se absorb, capete de oameni se mişcă, oasele scheletului sînt luminate, într-o viermuială care face din actul de a îngurcita singura modalitate prin care îţi poţi legitima prezenţa. Un mini-cîmp de pizza - un fel de teren de joacă pentru consumatori adulţi - e acoperit cu beţe de chibrituri, maşinuţe, omuleţi şi alte jucărioare, devenind spaţiul tuturor posibilităţilor, lumea tuturor înmormîntărilor şi re-naşterilor. Gîndirea lui García se naşte din ingredientele puterii pe care o bucată de pizza o transferă contextelor de putere din jurul nostru.

Doi iepuri sînt aşezaţi în faţa unor cărţi. Lîngă ei, copilulul, cu căşti pe urechi, primeşte lecţii. Tot aşa cum, la şcoală, înveţi să-ţi exersezi capacitatea de a-ţi înstrăina capul, de a gîndi prin transfer de minţi. Eşti antrenat să procesezi cu capul altuia şi-ajungi s-o faci atît de bine încît nu-ţi mai lipseşte nimic. Devii astel parte dintr-un dispozitiv cognitiv care-ţi împrumută bateriile minţilor de lîngă tine. Şi minţile acestea îţi sînt străine. Nu însă atît de străine încît să nu le mai faci faţă. Le preiei şi te ajustezi imperativelor lor.

Monologul reţelei de capete care zboară fără ca nimeni să mai ştie cine ce deţine este emblematic pentru deposedarea de gîndirea individuală - tema cheie a spectacolului.

În spectacolele lui García, actorii nu sînt purtători de personaje cu un traseu evolutiv, pe care să-l poţi povesti prin acumularea de etape. Sînt indivizi care ard etapele maturizării într-o secvenţă de formare esenţială. Evenimentul de maturizare şi conştientizare se produce instant, printr-o experienţă revelatorie care anulează psihologizarea în favoarea problematizării frontale. Maturizarea socio-politică pe care teatrul lui García o explorează are conţinutul luării radicale de poziţie sau amendării retragerii în compromis şi inerţie. Actorii din Interzis accesul animalelor - Claudia Ieremia, Andrea Tokai, Ion Rizea, Alina Reus, Romeo Ioan şi copilul David Popa nu joacă personaje. Pun anumite probleme şi afirmă un mod contemporan de a fi pe scenă într-un dispozitiv de spectacol-dezbatere a strategiilor de putere. Dintre oameni şi oameni. Dintre oameni şi animale.