Din nou ”Despre România numai de bine”

O frescă socială (de jucărie)

Pentru cine n-a auzit încă de proiectul inițiat de Peca Ștefan și Ana Mărgineanu cu titlul ”Despre România numai de bine”, trebuie precizat că aluzia macabră nu este întâmplătoare, ci parafrazează zicala din popor ”despre morți numai de bine”. După ce au încercat să surprindă ”farmecul local” al orașelor Baia-Mare și Piatra-Neamț, cei doi tineri creatori s-au oprit la Târgoviște, orașul natal al dramaturgului Peca Ștefan. Aici au creat mai mult decât un spectacol, un târg de distracții teatrale, cu o ofertă năucitor de variată.

Producțiile dedicate băimărenilor și nemțenilor aveau și ele o structură fragmentară, propunând episoade de sine stătătoare ce treceau de la o epocă la alta și dintr-un spațiu de joc în altul; dar pentru Târgoviște de jucărie, cea de a treia producție din serie, structura tradițională a fost complet aruncată în aer: au rezultat 18 spectacole jucate simultan în 6 spații pe parcursul a 4 ture a câte 20 de minute. Cel de al treilea spectacol are în comun cu primele două ideea de a decupa felii de viață din diferite momente istorice, combinându-le cu legende, povești locale, mituri. Târgoviște are o vastă ofertă la acest capitol: vechea capitală a Valahiei își leagă numele de o serie de voievozi, printre care Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, Mihai Viteazul și mulți alții. Confuzia dintre Vlad Țepeș și Dracula este o altă sursă de inspirație teatrală, iar Băbăreasă, un personaj popular local, devine și el moment în spectacol. La „Casa spiritelor” sunt activate legendele locale - domnitorii pot fi rechemați într-o ședință de spiritism, la cererea celor 5 spectatori, Băbăreasa îi ghicește unui norocos (întâlnire unu la unu), iar Dracula are o conversație personală tot cu un singur spectator, înarmat la intrare cu o cruce, un șir de căpățâni de usturoi și un par pentru a-l înfige în inima vampirului în caz de atac. Dintre toate cele trei momente pe care le-am văzut, cea mai interesantă mi s-a părut această ultimă întâlnire de natură să ridice nivelul de adrenalină, fiindcă emoția e inevitabilă. Dar personajul în sine se dovedește a fi cât se poate de cumsecade (îți dă și de băut, ce anume..asta e o altă poveste, nu vreau să stric surpriza), iar surpriza este că până și povestea lui e una banală - tipul condamnat la nemurire, care are din acest motiv tot felul de probleme practice cu specific românesc, culminând cu pericolul de a-și pierde pensia, din motive de vârstă exagerat de înaintată.

La ”Casa râsului de groază” - pe scena mare - personajele provin din epoci mai apropiate, iar micile episoade de viață sunt jucate într-un stil realist. Doar unul dintre aceste momente, Bătrâna invizibilă, propune o abordare neașteptată. Este povestea banală a unei bătrâne care, nefiind văzută de polițiști, a fost ridicată cu tot cu mașina fiicei sale, parcată ilegal. Printr-o așezare în prim-plan a coregrafiei semnate de Andreea Duță - în timp ce-și spun punctele de vedere, proprietara mașinii, polițista și bătrâna alunecă înăuntrul și în interiorul mașinii, se ciocnesc una de alta ca într-o secvență derulată cu încetinitorul dintr-un film cu karate, iar mișcările lor creează impresia de discurs paralel -  se schimbă inspirat centrul de interes al spectacolului.

În ”Casa păpușilor” - sala studio - poveștile sunt spuse cu mijloace specifice, respectiv figurine decupate (Mega Men și Genius Chick vs Bonzo, Clovnul răului de la Scara C), umbre chinezești sau păpuși. Deși ca mijloace par adresate copiilor, tematica și mesajul acestor mici episoade se îndreaptă mai degrabă spre părinți, cel puțin în Mega Men și Genius Chick.., singurul episod pe care l-am prins din această serie. Aici, doi copii super-informatizați, reprezentanți ai progresului, se luptă cu Clovnul Bonzo, văzut ca o întrupare a trecutului, un ins depășit care nu pricepe că nu mai are nici un haz și ar trebui să se retragă (avem destui printre noi, mai ales în cultură).

Pe ”Culoarul plăcerilor”, spectatorul privilegiat poate întâlni (pe rând, fiindcă întâlnirile sunt tot unu-la-unu) trei exemplare din Cea mai frumoasă femeie din lume, fiecare cu povestea ei, iarăși din epoci diferite, dar toate vorbind despre compozitul social al orașului aflat sub lupă - Târgoviște. Cea pe care am întâlnit-o eu era o actriță de revistă reîntoarsă în orașul natal în turneu, vizitată în cabină, înainte de spectacol, de către o ”tovarășă” de la Securitate, pe care o asigură de întreaga ei fidelitate. De fapt, monologul scris de Peca pentru acest moment, plasat undeva în anii 80, este un fel de ”Raport către Securitate” dramatizat, de vreme ce actrița povestește, în timp ce se aranjează în vederea intrării pe scenă, despre petrecerile la care a fost, oamenii pe care i-a întâlnit, cadourile primite, muzica ascultată, etc. Pentru cine nu cunoaște epoca, e doar un moment de conversație nevinovată, o mică bârfă la o cafea, dar pentru ceilalți, care își mai amintesc cum anume erau folosite aceste mici bucăți de informație împotriva celor vizați de Securitate, oroarea sistemului se dezvăluie ”de la mic la mare”. O privire înapoi nu strică, fie ea și estompată cum este aceasta.

Singurul loc în care nu am ajuns este ”Cortul viselor”, în care, am aflat, spectatorul este tratat cu proiecții video ce-l poartă într-o dimensiune onirică - despre ce anume este el îndemnat să viseze, mi-ar plăcea să aflu într-o eventuală nouă vizionare. Cât despre Gigel mașinuță, inspirat dintr-un personaj real, el ia în vehiculul imaginar câte un spectator la fiecare tură și-l poartă prin culisele teatrului, apare câteodată împreună cu el în mijlocul unei scene din altă secțiune a spectacolului - ca o intervenție postmodernă și poate fi regăsit la final în ultima ”felie de viață” propusă la ”Casa râsului de groază”. Tot aici apare între două momente ”fantoma Mihaelei Runceanu”, despre care se vorbise anterior: actrița se prezintă frumos și spune că rolul ei a fost tăiat, dar i s-a permis totuși să cânte cântecul repetat, ceea ce și face, de altfel foarte bine (ce nu e clar, este legătura dintre cântăreața pop născută la Buzău și ucisă la București și orașul Târgoviște?).

Structura caleidoscopică a spectacolului Târgoviște de jucărie, rețetele diferite, formulele teatrale neașteptate - de la spectacol realist tradițional, la insert coregrafic, de la spectacol de păpuși, la proiecții video și întâlniri tip one-to-one - unghiurile alternative și surpriza ca principiu de abordare demonstrează o binevenită flexibilitate creativă în conceperea unei propuneri spectacologice. Și sunt toate efecte ale grijii pentru spectator și pentru impersiunea acestuia în universul spectacolului. Nu cunosc un alt loc în teatrele de stat din țară în care să existe în repertoriu un spectacol gândit în primul rând din punctul de vedere al publicului. Toate spectacolele de la noi sunt gândite din punctul de vedere al artiștilor, adică în sens invers.

Ca să nu se înțeleagă că Târgoviște de jucărie e un spectacol perfect, trebuie spus că în dorința lor de a asigura o imersiune cât mai puternică a spectatorului într-un univers paralel propus de spectacol, creatorii au lăsat pe planul doi modul de execuție al ideilor lor. Așa încât decorurile lui Mihai Păcurar sunt terne și lipsite de imaginație, utilizând obiecte ce par împrumutate din recuzita existentă a teatrului, costumele sunt doar urâte și nimic altceva, iar atmosfera din ”Casa spiritelor” ar fi avut nevoie de ceva mai multă imaginație pentru crearea magiei pe care se sprijină această idee, ca element de bază. Nu ajută foarte mult să recunoști același banal stativ cu lumânări împrumutat de la ședința de spiritism cu domnitorii, la tete-à-tete-ul cu Dracula și la momentul de ghicit în palmă al Băbăresei. Deasemeni, dacă mașina din sceneta Bătrâna invizibilă ar fi fost mai bine preparată, iar actorii mai antrenați pentru dans, magia alunecării lor înăuntrul și în afara mașinii, prin ferestre și portbagaj ar fi avut un mult mai mare impact - dar cusăturile se văd, iar magicul se pierde. Ca un făcut, tot ceea ce supraviețuiește intact este elementul comic, având o bază eminamente anecdotică. Dramaturgul Peca Ștefan, autorul tuturor scenariilor incluse în Târgoviște de jucărie, se relevă ca un Caragiale contemporan ce propune o frescă (de jucărie) a societății contemporane românești, via Târgoviște, prin prisma întâmplărilor de viață banale, minore. Oameni obișnuiți și micile lor vieți sunt în centrul acestui spectacol, și tot ei capătă posibilitatea de a-și alege scenele la care să asiste - ceea ce e foarte bine, fiindcă e vital ca spectatorii să se regăsească în ceea ce văd pe scenă.

Se mai poate observa că atunci când e vorba de trecutul apropiat  privirea autorilor e una mai degrabă nostalgică, amuzată și tinde să prezinte faptele în mod idealizant, iar când e vorba despre prezent operează o simplă înregistrare a stării de lucruri, care nu e însă comentată sau contestată - nici vorbă de rebeliune aici - ci impregnată cu un fel de resemnare (mioritică?). Nu mai e nimic de făcut - par să spună autorii. Despre morți numai de bine.