Din nou despre frumusețea imbatabilă a lumii noastre

foto: Daniela Dima

Ce se întîmplă cînd un regizor de talia lui Andrei Șerban are înțelepciunea ca într-o piesă cehoviană să nu scoată ochii cu noutatea viziunii regizorale, ci să stoarcă de la fiecare actor maximum posibil? Și nu e vorba de actorii vreunui ilustru teatru necunoscut, ci de cei de la Bulandra, gazda de tradiție a elitei noastre actoricești. Veți găsi în Ivanov nu o singură interpretare excepțională, ci o adevărată panoplie de performanțe.

Din organizarea preponderent clasică a materialului dramatic nu lipsesc tușele discrete ale actualizării. În montarea concentrată pe trei direcții, tabloul societății, raportul Ivanov-lume, Ivanov-Ivanov, Andrei Șerban se folosește de toate atuurile unui regizor cu o asemenea experiență: uzează de spaţiile generoase ale sălii de la Grădina Icoanei (Octavian Neculai), unde actorii apar de sus, de jos, din spate, de pe laterale și de pe te miri unde; mișcă și dinamizează grupurile din acest spectacol de o grandoare apropiată operei, fără a limita protagoniștii; păstrează o idee de ritm cehovian, dar îl adaptează vremurilor, după cum, cu mai vechea sa metodă din Unchiul Vanea, transpune toate franțuzismele înaltei societăți în englezisme mult mai potrivite cu limbajul de azi.

Din tiparele clasice regizorul păstrează tipologia solidă, esența fiecărui caracter, compatibilă, cum îi șade bine oricărui personaj realist, cu toate epocile, mulînd-o perfect peste lumea de azi. Scala tipologică, cea care dă ocazia fiecărui actor să strălucească e, bineînțeles, unul dintre punctele cele mai solide ale spectacolului, dar nu și cel mai important. Ceea ce îi iese regizorului cel mai bine în Ivanov ține de în extensiunea de la pattern-ul individual la cel al întregii societăți, picătură ruptă din lumea românească de azi. Care sunt piesele de rezistență accentuate de regizor? O cămătăreasă zgîrcită pînă în pînzele albe (Manuela Ciucur); un chibiț ros de toate tarele societății, care se complace în generala lipsă de orizont, savurînd deliciile bîrfei (excelent Marius Chivu, cu ardoarea și energia sa specială, cu o voce stoarsă din crema tuturor parveniților de la televizor); o speculantă îmbogățită (Ana Ioana Macaria, căreia trecerea de la tradiționalele roluri de femeie fatală la mitocancă pare să-i fi activat toate calitățile actoricești), amuzantă în măsura în care genul ei se lipește perfect în puzzle-ul societății noastre de azi cu parvenite inculte și lipsite de rasă, dar moarte după eleganța care le va lipsi pe veci; o matracucă pețitoare, cu darul jocului de cărți (Dana Dogaru, ferind inteligent personajul de riscul ridicolului gratuit), perfect adaptată, care se mișcă precum peștele în apă în lumea aceasta; un cartofor (Radu Amzulescu pe post de țînțar imatur care îi bîzîie pe toți la cap), al cărui spaţiu de gîndire se reduce la culoarea cărților; un conte mediocru (Victor Rebengiuc, mare expert în echilibristica dintre autoironie și deșertăciunea bătrînului singur, conștient de propriile infamii, obtuz la calitățile umane, înrăit, plicitisit și însetat de distracție, pe de o parte; pe de alta, creatorul celui mai înduioșător moment din spectacol, reveria decrepitului scăpătat care visează să ajungă la mormîntul soției); apoi, tînărul ambițios, lipsit de scrupule, care a deprins mersul lumii formate din șmecheri. Recent specializat în specia businessman-ului de tip cehovian, Marius Manole umple scena la figurat - prin energia sa singulară -, și la propriu - prin debordarea de vitalitate: actorul îngenunchează, aleargă, se poticnește, se tăvălește, răsare de peste tot. Personajul creat de el spionează, convinge - sau cel puțin așa se străduiește -, de abilitățile sale economice, punînd la cale în fiecare moment cîte un plan de afaceri.

Daca am insistat atâta pe tipologie este pentru faptul că spectacolul cucerește în primul rînd prin interpretarea actorilor. Dar, luat în parte, nici un personaj nu e atît de răvășitor pe cît e societatea pe care o compun toate aceste energii la un loc, depuse pe altarul mitocăniei și bîrfei. Noua oglindă a lumii noastre create de Andrei Șerban se orchestrează prin suma răutăților specifice fiecărui ins. Aici, prezumpția de bine pur și simplu nu există. Îngustimea schemelor mentale și sastisirea în rău reduce întregul mecanism social la goana, pretenția sau visul acumulării. Indivizii gregari extirpă toate valorile umane posibile în ceilalți, după cum o atestă excelentul moment dinaintea sosirii lui Ivanov, cînd invitații îi pun „prietenului” în cîrcă toate mizeriile. Andrei Șerban se adîncește în deconstrucția societății lipsite de viziune și proiect. Cum e a noastră, de pildă, unde bîrfa, mîncătoria și orice calitate a altuia e implacabil supusă deriziunii. Fără emulația căutărilor în comun și a respectului față de Celălalt, pe fondul general al risipirii stupide a energiilor și eforturilor, imboldul construcției e înlocuit de o insațiabilă foame de distrucție.

Acesta e fundalul de la care pleacă orice tip cu aspirații nobile, ca Ivanov, în stabilirea raportului cu lumea și cu sine. De la asemenea context imund începe procesul cunoașterii de sine. În respectiva confuzie de valori, drumul prin care ar trebui să facă lumină în propriul eu se înfundă din capul locului. Aici stă subtilitatea reflecției regizorale a lui Andrei Șerban. Între normele răutății generale, unde se poate plasa individul? Care e locul său, când nimic din ceea ce consideră înalt nu poate fi imbricat decît cu forța între piesele de domino ale societății fetide? Mediul eradichează orice demers superior al individului. Ca în cazul oricărui idealist, preocupările nobile îl scufundă în ezitări, lipsa rezultatelor - în plictiseală și carență de energie, dorința de a face un pas dincolo de societatea dispusă să-i mănînce pe cei diferiți - în vlăguire interioară. Faptul însuși de a-și pune întrebări asupra propriei existenţe îl stoarce - cehovian -, de vitalitate pe Ivanov. Vlad Ivanov reușește să redea toate acestea pe muche de mare actor, într-un mix de bunătate și indiferență, căldură și apatie, generozitate și egoism feroce. Cel din urmă îl va împiedica pe erou să înțeleagă că împlinirea sau exuberanța, fie în realitățile prozaice,  fie în meditație sau autocontemplare, ține totdeauna de relație. Cheia ultimă a fericirii personajului se dovedește nivelarea, căci toate se rezolvă odată cu renunțarea la problematizare și rațiuni înalte, pentru a deveni exact ca lumea din jur.

Celelalte alunecări de la norma comună a societății le reprezintă soția lui Ivanov (Mirela Oprișor în tipul intelectual de feminitate) și fata îndrăgostită de el (Ioana Anton atît de convingătoare, de prezentă, cu o energie jucăușă asumată, cu distanța față de melo bine dozată, într-un personaj care accesează sora de caritate din fiecare femeie). Urmează doctorul (Alexandru Pavel, într-o partitură cuceritoare, în egală măsură, tumultoasă și rotundă), tînărul vertical și cinstit, pe care corectitudinea principiilor și dezgustul față de mediu îl predispun la greșeli fatale de judecată și acțiune, de vreme ce, cu toată cinstea sa ireproșabilă, va lăsa un om să moară fără să intervină. La jumătatea drumului dintre venali și aspiranți la noblețe se plasează tatăl fetei, natură generoasă, căruia alcoolul nu i-a întunecat bunătatea. Întîlnirea atît de rară cu Cornel Scripcaru e de fiecare dată o plăcere: actorul construiește din linii sigure, cu forță de expresie, dozează inteligent accentele, găsind nuanțe infinite pentru un personaj in extremis liniar.

Ivanov de la Teatrul Bulandra e un spectacol curat și clasic. Azi, exigențele moderniste ale multora se declară nesatisfăcute de genul tradițional de teatru. Dar, așa cum simfoniile sau concertele lui Beethoven nu au nici pe departe mai puțină valoare decât muzica experimentală de acum, cînd o producție cu aer tradițional e montată impecabil, atunci calitatea sa rămîne de necontestat. Ivanov, prin strălucirea interpretării, prin acuratețe, prin accentele actualizării induse de regizor, prin costumele adecvate ale Carmencitei Brojboiu, rămîne un exemplu de teatru viabil pentru orice epocă. Și o ultimă mențiune: cele trei premiere recente de la Bulandra, Artă, Îngropați-mă pe după plintă, Ivanov, arată un fantastic reviriment al acestui teatru de repertoriu care începe să se apropie cu pași susținuți de gloria sa din anii anteriori.