Din galeria mutanţilor media: Valentin Stan

Pe la începutul anilor 2000, cred, când televiziunile româneşti tocmai descopereau plăcerea croazierelor între „talk” şi „show”, a apărut în peisaj un ins oarecum diferit de ceilalţi. Vorbea foarte repede, desenând nişte legături halucinante între diferite fapte şi diferiţi oameni. Nu oricum, ci cu o siguranţă şi o încredere de-a dreptul dezarmante. Din cauza nervozităţii structurale şi a patosului declamativ, din frizura pieptănată pe spate cădea pe frunte, cam o dată pe minut, o şuviţă, astfel încât cel în cauză avea un vag aer de ilegalist postbelic. S-ar fi rătăcit şi Valentin Stan, căci despre el ne pierdem vremea acum, în menajeriile anonimatului tv, dacă nu ar fi adus ceva cu totul nou: un laptop în care, din când în când, privea concentrat, ca şi cum acolo s-ar fi aflat explicaţii pentru căderile şi urcările imperiului mioritic.

A făcut-o întâi, ce ironie!, la „Naşul”, emisiunea lui Radu Moraru, apoi la altele, câştigându-şi repede porecla de „omul cu laptop”. Lumea a început să se intereseze întâi de laptop, apoi de posesorul lui. Aşa s-a aflat că era vorba despre un profesor de istorie, universitar, absolvent a nu ştiu ce cursuri de diplomaţi. Se dovedea un tip incomod, genul acela al certăreţului, gata să caute pricini, meşter mare în „chiznovăţii şi închipuluiri”, ca să vorbim pe limba humuleşteanului Creangă. Mai importantă decât atât era senzaţia de om liber pe care ţi-o lăsa; uşor „dus”, dar fără prejudecăţi şi cu drepturi de autor pe ce-i iese din gură. Un independent, un solitar, un liber cugetător.

Sosirea lui Valentin Stan, cu laptop cu tot, la Antena 3, în echipa de zgomote şi circ coordonată de teozoful Mihai Gâdea, a reprezentat o schimbare de paradigmă, or, mai plastic spus, un transfer de weltanschauung. Polifonic altădată, Stan a devenit solist de nădejde în concertele pe o singură voce de la postul mogulului Felix. Alături de alte discursuri sinistre, repetitive şi cu iz de lătrătură, precum ale lui Mugur Ciuvică, cele valentinstaniane, tot mai sonore şi mai agresive, au dat satisfacţii înalte iubitorilor de porcăieli cu pretenţii de culturalitate. Înclinaţia spre poantă învelită în mâzgă de spiritualitate s-a manifestat prin tot felul de mijloace: bâţâieli, parodieri, îngânări, ironizări voit subtile, filmuleţe găsite pe youtube şi prezentate potrivelnic ca ilustrare a realităţii, songuri puse în slujba „explicaţiei nuanţate”, gestică abundentă, hăhăieli şi chicoteli. Un exces de teatralitate l-a transformat pe personajul Valentin Stan într-un foarte interesant mutant mediatic, în care măscăriciul vesel şi clovnul disimulant îşi dau mâna pentru a lălăi la infinit prohodul tragediilor politice naţionale.

Pentru că s-a purtat frumos şi a venit mereu la tv cu temele făcute, pentru că a fost fidel şi lipsit de inconstanţe ideologice, „invitatului” Valentin Stan i s-a oferit prilejul de a confirma şi mai mult. Aşa se face că, de câteva luni bune, în fiecare seară de vineri, la Antena 3, cetăţeanul cu laptop (de ultimă generaţie, acum) se manifestă nervos în propria-i emisiune numit㠄Conexiuni”. Plasată în acelaşi interval orar cu „Tănase şi Dinescu”, one man show-ul lui Stan n-a reuşit să rupă gura târgului. Reîntoarcerea la condiţia iniţială de „lup singuratec” n-a mai fost posibilă, din motive de prea-haită şi de prea-mult. Într-un decor în care, cromatic, domină albastrul, de la un pupitru pe care adeseori îl părăseşte în plimbări live, meditative, pentru a arăta prostimii cum se naşte gândul, Stan anunţă, săptămână de săptămână, Apocalipsa. Ba din cauza pensiilor, ba din cauza salariilor, ba din a parlamentarilor democrat-liberali, ba din cea a marelui neprieten, Băsescu. Ca metodologie argumentativă, foloseşte aceeaşi interpretare infinită în inima căreia dreptele paralele se întâlnesc fără îndoială şi în care poţi lesne argumenta că, până la urmă, singura civilizaţie extraterestră este omenirea.

În definitiv, ce i se poate reproşa lui Valentin Stan? Cred că înregimentarea ideologică este primul aspect condamnabil. Ca istoric, omul nostru ar fi trebuit să aibă reflexul privirii obiective asupra faptelor, vocaţia detaşării, a distanţei fără de care imaginea ansamblului scapă mereu; din contra, subiectivitatea sa este imensă şi canalizată obsesiv către o singură direcţie. Sunt emisiuni în care, privindu-l, am senzaţia că urmăresc un pacient confesându-se despre traume ciudate numite Traian Băsescu, PDL, Elena Udrea, Emil Boc. Mi se pare că Valentin Stan a încetat de mult exerciţiile de critică asupra acestor subiecte, ele ajungând, cum spuneam, în zona obsesiilor psihanalizabile. În al doilea rând, ca specialist în probleme de diplomaţie, cum singur se recomandă adeseori, ar fi fost de aşteptat din partea sa o mai elegantă abordare a problemelor analizate, rafinamentul acela al mănuşilor de catifea ce presară otravă în cupe înalte de şampanie. În fine, ca pedagog, ce lecţie crede că dă Valentin Stan studenţilor săi de la Istorie, prin astfel de discursuri mono-tematice, mono-direcţionate?!

Bolnav de sine, de o megalomanie ipocrit travestită în autoironie, sonor până la isterie, de un histrionism strident, Valentin Stan vrea cu tot dinadinsul să ne facă a crede că laptopul său este patria adevărurilor absolute şi că el însuşi nu ar fi altcineva decât mesagerul justiţiei universale pe pământ românesc. Să-l urmărim, aşadar, ca pe un alt hibrid născut din aluaturile dospite ale mediei noastre cea de toate zilele…