DILEMELE POLITICILOR CULTURALE

Tocmai a trecut. Chiar aşa, cu majuscule. Şi ziua, şi cultura (CUUUULTURAAA), ce să mai vorbim despre atotputernicul andjectiv - "naţională". Poate unii ştiu, poate alţii nu, ziua ca atare a fost inventată printr-o lege votată unanim de fonfăitul nostru Parlament, şi e una tînără, s-a născut abia către sfîrşitul lui 2010. 

Încă înainte de graniţa anului 2000, în ţări ca a noastră, abia bătînd la porţile oficiale ale unei Europe unite, bătea un vînt de mare optimism cu privire la şansele noi pe care aderarea le va aduce culturii naţionale - altminteri, constant subfinanţată, indiferent de guvern. Optimismul asta avea două componente motivaţionale, altminteri mai degrabă divergente decît convergente. Pe de-o parte, se nutrea iluzia - una comună cu a tuturor celorlalte compartimente ale vieţii sociale şi economice de la noi - că intrarea în marea comunitate va acoperi golurile de finanţare.

Nu e deloc obligatoriu ca vectorii politicilor culturale active, la nivel naţional, să fie urmaţi în litera lor la nivel regional şi local. Asta nu înseamnă, însă - păstrînd discuţia la un nivel de principiu, aşa cum suntem obligaţi de situaţia de fapt - că o anume continuitate şi coerenţă de viziune între cele trei paliere nu e necesară, şi chiar binevenită.

Cel dintîi lucru pe care îl poate observa, fără cine ştie ce efort de investigare, orice persoană interesată de politicile culturale româneşti, fie ea localnică sau venită din afara ţării, este dominanta pasivă a implicării instituţiilor "specializate" ale statului, fie ele de rang naţional sau local. Cînd spunem, însă, implicare, nu trebuie să înţelegem prin asta "dirijism"...

Dac-ar fi să ne aventurăm în stabilirea unui soi de "nivel zero" în elaborarea de politici culturale, am descoperi imediat că, în mai toate situaţiile pe care ţi le configurază exerciţiul de imaginaţie nu ai niciodată şansa unei acţiuni liniare, ci ai totdeauna măcar două dimensiuni de urmărit şi echilibrat în acelaşi timp.

Aşezate oarecum la mijlocul drumului dintre trecutul şi viitorul unei comunităţi, politicile culturale sănătoase sunt, de cele mai multe ori, pîndite de primejdii aproape "naturale": ca orice concept compus artificial, prin reunirea a două tipuri de acţiuni sociale mai degrabă divergente, contradicţiile interne tind adesea să ţină lucrurile pe loc sau, dimpotrivă, să le împingă alăturea cu drumul.

Înainte de a-şi structura dimensiunea managerială şi, în derivat, înainte să-şi orienteze strategii de marketing, politicile culturale sunt obligate, oriunde în lume, să-şi definească un cîmp de referinţă care depinde, nemijlocit, de tipul de societate/comunitate existent, dar şi de orizontul prospectiv al comunităţii în cauză.

Există, în Europa unită, două mari primejdii, conjugate, în ceea ce priveşte sprijinirea culturii vii, prin politici culturale. Una, combinată, este a sufocării mecanismelor de sprijinire a creaţiei prin birocratism (domnia contabilului rege) şi prin supralicitarea dezbaterilor despre politici şi management.

Mă întrebam cîndva, aşa, moromeţian, tot urmărind ştiri despre Sibiul lui 2007, pe la jurnale şi prin presa scrisă: oare cîţi dintre concitadinii noştri cu carte, colegi academici, scriitori, artişti şi...mai ales, autorităţi alese ori funcţionari publici au măcar vreo umbră de invidie (mai mult sau mai puţin făţească) cu privire la Capitala Europeană?