Despre pericolul opţiunii Repeat All într-un Playlist (FEST-FDR, ziua 4)

Foto: TNT/Adrian Pîclişan

Playlist, de C.C. Buricea-Mlinarcic

Regia: Ovidiu Caiţa

Cu: Lörincz Ágnes, Radu Botar, Diana Turtureanu, Ciprian Vultur, Dorin Ceoarec, Mihai Dămăcuş, Camelia Rus, Renata Heidel, Alina Negrău, Tibor Szekély, Stelian Roşian

Teatrul de Nord Satu Mare în parteneriat cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatral㠄Vlad Mugur” al UBB Cluj.

„Păcat, mare păcat”. Cam asta îmi spuneam în gând, ieşind de la Playlist-ul Teatrului de Nord din Satu Mare, scris de C.C. Buricea-Mlinarcic şi regizat de Ovidiu Caiţa. Îmi spun asta de câte ori văd că o piesă cu potenţial se „vinde” pe coordonatele unei reţete a succesului care nu este tocmai una care să-i facă cinste. Playlist avea puterea să fie o radiografie hiperrealistă, dulce şi amară a României ultimilor douăzeci de ani, dar nu stă în picioare decât ca un exerciţiu bufonard de a mai spune încă o dată ceea ce s-a mai spus de mii de ori.

Am mai zis-o, nu mai poţi vorbi despre comunism în clişee şi să ai şi pretenţia de a realiza ceva care să respecte un anumit standard de calitate. Sigur, poţi face mii de spectacole care să meargă pe aceleaşi scheme standard, dar nu vei putea niciodată trece de pragul unei puneri în scenă mediocre. E absolut clar că există genuri care se păstrează aproape intacte, în construcţia lor, de sute de ani, dar asta nu înseamnă neapărat că sunt şi de o calitate neîndoielnică. Problema este dacă îţi propui să creezi într-adevăr ceva valoros sau vrei să faci un spectacol în care să-i livrezi spectatorului lucruri pe care le ştie deja şi cu care cu siguranţă va fi de acord, iar la sfârşit să îţi primeşti aplauzele binemeritate. Sigur, e o tactică bună şi e un teatru care e explicabil şi absolut necesar. Dar a duce compromisul până în punctul în care singura ta miză e aceea de a-i da cu orice preţ dreptate spectatorului mi se pare un pic trist. Chiar îngrijorător, într-o oarecare măsură.

Piesa începe povestea familiei Pogăceanu în ultimii ani ai regimului comunist şi o duce până undeva în zilele noastre. La început, mama (Lörintz Ágnes) nu poate accepta absurdul comunismului şi are o atitudine de disidenţă deschisă. Tatăl (Radu Botar) se uită la meciuri pe bulgari, nu îi convine nici lui situaţia, dar preferă să fie ceva mai discret şi să profite cât mai mult de viaţa posibilă în condiţiile date. Cu timpul, odată cu trecerea la democraţie, cei doi vor gusta din mirajul capitalismului: se descurcă bine cu banii, mama se apucă serios de Jack Daniel’s şi îşi deschide o casă de modă, iar tatăl îşi va urma visul de a deveni corespondent de război. Fiica lor (Diana Turtureanu) devine model şi, fiind o imagine-clişeu a generaţiei tinere (generaţia „emo”, desigur), se află mereu în miezul unei crize de personalitate. Întreaga poveste este o ocazie pentru a lansa stereotipuri şi pentru a expune situaţii cât mai cunoscute publicului. Tatăl este răpit de terorişti în Afghanistan, este răscumpărat de preşedinte, iar la întoarcere apare la TV şi seamănă teribil cu Ovidiu Ohanesian. Securistul care o interogase pe mamă înainte de revoluţie devine un prosper om de afaceri şi apare şi el, la rândul lui, la televizor. Minerii vin la Bucureşti înarmaţi cu bâte şi fac un striptease de toată frumuseţea. La două minute după asta, cum văzuserăm deja nişte bărbaţi dezbrăcaţi, apar şi nişte fete în lenjerie intimă, ca să fie mulţumită toată lumea. Arabii sunt agitaţi, flutură o pătură, se filmează în faţa ei şi urlă într-o imitaţie stereotipală a limbilor arabice. Intrarea lor în scenă vrea să fie acompaniată de muzică arăbească, dar CD-ul e greşit, căci din difuzoare iese o muzică ţigănească cu accente sârbeşti. Spectacolul pare unul cârpit. Nu are niciun fel de consistenţă ca totalitate, pare că este format din nişte scene adăugite şi răs-adăugite. Spre exemplu, scena de final, în care, după o piesă care merge pe ideea de umor uşor, reprezentanţii generaţiei tinere ţin un discurs apocaliptic despre pasivitatea părinţilor lor şi despre lipsa unui fond al reproşurilor care li se aduc pică exact ca nuca în perete. Nu poţi să termini o piesă pe tonul ăsta după ce, într-o oră şi jumătate, nu ai atins decât foarte puţin subiectul şi, mai mult, l-ai abordat până atunci într-o manieră mai mult ludică decât gravă.

Compromisul e vital, desigur. Ar fi absurd să facem doar piese de Beckett şi de Sartre, dar este la fel de absurd să dăm frâu liber, în teatrul pentru publicul larg, clişeelor de orice tip şi din orice domeniu. Spun încă o dat㠄păcat”. Dar mă simt nevoit să recunosc, altfel cu toată dragostea pentru frumoasa echipă de la Teatrul din Satu Mare, că sper din tot sufletul ca nu asta să ne fie adevărata radiografie şi că am învăţat ceva mai mult în cei 20 de ani despre care vorbea Brucan.