Despre Motoko Hirayama, o balerină fascinată de gravitație, și Răzvan Mazilu, „omul„

Partenera lui Răzvan Mazilu în spectacolul umanitar „Requiem. Nu știi nimic despre mine„, destinat strângerii de fonduri pentru sinistrații din Japonia grav afectată de cutremurul din 11 martie, Motoko Hirayama, este o prezență pe cât de serafică, pe atât de vioaie. După ce a lucrat cu Mazilu de la distanță, pregătindu-și coregrafia momentelor ei, filmându-se și trimițând, apoi, pe mail, prin transfer, imaginile, drăguța japoneză a venit la București unde a început practic repetițiile cu cel ce avea să-i fie partener în spectacol. După doar două săptămâni, spectacolul era gata și a fost predat „la cheie„ organizatorilor, și anume companiei JTI.  După patru spectacole jucate cu casa-nchisă la Teatrul Odeon, a urmat un mic turneu prin țară, la Sibiu, Cluj și Timișoara. Astfel, plimbată prin România, Motoko și-a  îmbogățit cunoștințele despre țara lui Dracula, personaj pe care îl identifica cu patria noastră.

Dacă în spectacol, Răzvan Mazilu vorbește mult, făcând mărturisiri complete, în ceea ce el numea „o autopsie a vieții și carierei mele„, punându-și sufletul pe tavă, Motoko era o prezență tăcută. Își păstra și în dans, și în gesturi, și în privire tot acel mister cu care Asia îi fascinează pe europeni. Tocmai de aceea, când ne-am întâlnit la un ospăț pantagruelic după ultima reprezentație, cea de la Timișoara, m-a surprins (plăcut, ce e drept) să o descopăr ca fiind o femeie foarte gureșă. Ne-a povestit câte în lună și în stele, ne-a arătat poze cu un pod aflat la o înălțime de 100 și ceva de metri de pe care a făcut ea bungee jumping și ne-a șocat cu mărturisirile ei. „Visul meu este să dansez în spațiu. Asta îmi doresc cel mai mult pe lume și sunt sigură că o să-mi îndeplinesc visul. Sunt fascinată de gravitație. De fapt, de lipsa ei. Vreau să aflu cum aș putea dansa dacă nu mă ține nimic lipită de pământ.

Am dansat cândva în gravitație zero, într-un avion. Doar pentru 20 de secunde, însă. Și vreau mai mult.„ Cum Răzvan Mazilu nu era prezent la acea cină, nu mai avea cine să-i facă concurență, așa că Motoko s-a dezlănțuit vorbind încontinuu, inclusiv în românește. Ea a știut să spună „vreau sarmale„, „foarte bun„, și „mulțumesc„.  Iar la final a ținut un mic speech, citind în românește mulțumiri adresate românilor, din partea ei și a poporului japonez. A desfăcut, apoi, un afiș pe care-l ținea sul și i-a rugat pe toți cei prezenți să-i scrie un mesaj, de la organizatori, la echipa tehnică a teatrului până la simplii spectatori timișoreni care se nimeriseră după spectacol în același restaurant. Și chiar dacă misterul japonez s-a mai destrămat, faptul că am descoperit-o pe această sublimă balerină și ca om m-a bucurat enorm. Am înțeles, astfel, cu ajutorul ei, de ce s-a dezbrăcat Răzvan Mazilu de toate secretele în acest spectacol, vorbind despre cum e să fii un balerin în prag de pensie, despre burtică, colăcei, chelie, despre durerile de spate cu care se trezește în fiecare dimineață, despre bătăile cu bățul la fund pe care le primea în școala de balet și despre cronicarii rău-voitori care-i prevestesc sfârșitul carierei. „Am vrut să scap de imaginea excesiv de estetizantă care mă urmărea după „Dorian Gray„, chiar dacă știu că acesta ar putea părea un act sinucigaș, de automutilare a imaginii„, spusese Mazilu. Și aici este și mica lui șmecherie. El a vrut să ceară clemență lumii în numele breslei sale pentru că, până la urmă, artistul e și el om. Ori, una este, ca și critic, să te iei în cronici de „Dorian Gray” și cu totul alta să te legi de un balerin care are și el, ca toată lumea, probleme cu șunculițele și cu chelia. Ce să mai zici în aceste condiții? Doar atât: smart move, Răzvane!