Despre deconstrucţie şi înfrângere - I fought the X and the X won

Artişti expozanţi: Dimitrios Antonitsis (Grecia), Vince Briffa (Malta), Gabriel Brojboiu (România), Austin Camilleri (Malta), Dionisis Christofilogiannis (Grecia), Radu Comşa (România), Baptiste Debombourg (Franţa), Sharon Engelstein (Canada), Petra Feriancova (Slovacia), Ry Fyan (Statele Unite ale Americii), Helidon Gjergji (Albania), Gabriele Grones (Italia), Ewa Kuras (Polonia), Eva Mitala (Grecia), Michal Moravcik (Slovacia), Tarohei Nakagawa (Japonia), Adrian Scicluna (Malta), Artan Shabani (Albania), Katharina Swoboda (Austria), Dimitris Tataris (Grecia), Raphael Vella (Malta), Siebren Versteeg (Statele Unite ale Americii).

Muzeul de Artă Cluj

Să redefineşti realitatea ca fiind propria ta operă de artă. Să numeşti arta „vindecare”, să o numeşti „comentariu social” şi „activism politic”. Să fii propriul tău şaman. Prin artă. Iată un punct de vedere pe care Joseph Beuys, prin operele sale, îl susţinea cu succes în SUA anilor ’60-’70. Boteza, pe o carte poştală, după o vizită la New York, turnurile gemene de la World Trade Center cu numele sfinţilor vindecători Cosma şi Damian şi îşi însuşea, prin asta, clădirile ca fiind sculpturi marca Beuys. Fiecare epocă îşi are lupta sa. Mai mult, fiecare epocă crede că lupta pe care o are ea de dus este cea mai importantă din istorie. Credea asta şi Joseph Beuys, la fel cum au crezut-o toţi marii artişti responsabili cu schimbările paradigmatice din lumea artei. Ce se întâmplă, însă, atunci când un grup de artişti provenind din diferite culturi ale lumii vine şi îţi pune în faţă o expoziţie care poartă un titlu prin care îşi recunoaşte înfrângerea, prin care lupta devine una trecută, fie ea artistică, fie ea umană, şi care spune clar că astăzi nu mai putem vorbi despre un potenţial radical al artei, la fel cum nu mai putem vorbi despre arta ca estetizare a politicii sau comentariu social activ?

I fought the X and the X won, expoziţia colectivă organizată de Muzeul de Artă Cluj şi apărută cu sprijinul Japan Foundation, reuneşte 22 de artişti din 12 ţări, beneficiind şi de colaborarea în pregătirea ei a lui Dionisis Christofilogiannis, artist grec care a mai expus o dată în aceeaşi locaţie, în toamna anului trecut. Lucrările acoperă o arie largă de tehnici de realizare: picturi pe pânză sau pe carton, cerneală şi creion pe hârtie, sculptură, fotografie sau, venind mai aproape de noi, la o chestiune care văd că este din ce în ce mai folosită de artiştii din toată lumea, videoinstalaţii. Toate vorbesc despre pofta de imagine, de vizual a postmodernităţii, a societăţii occidentale actuale. O poftă de imagine, însă, care nu mai este exploatată în spiritul filosofiei şocului şi nici într-o manieră comercială. Arta din I fought the X and the X won nu este nici vindecare şi nici nu se poate încadra în sfera comentariului social activ despre care vorbea Beuys, ci mai degrabă exploatare oarecum ludică a luptelor personale, o recunoaştere a înfrângerilor perfect umane într-un spirit deconstructiv stabil, care reuşeşte să renunţe la eterna obsesie a contemporaneităţii de a arunca negativitatea de orice fel pe umerii sistemului, al mecanismului şi a tuturor chestiunilor impersonale, în genere. Circuitul informaţiei în lumea modernă, timpul, depersonalizarea, fragmentarul, politicul, conceptele de „anti-„ sau „meta”, memoria şi memoriile devin obiecte care îi înving non-dramatic pe cei care le abordează. Se vorbeşte despre tragedie ca nemaiavându-şi miza. Înfrângerea este una recunoscută, iar supa în care plutim nu mai este una pestilenţială, chinuitoare, angoasantă. E calmul de care avem nevoie în artă şi e arta care, recunoscându-şi pierderea radicalităţii, poate constitui un nou început. Dincolo de toate, arătarea cu degetul cu orice preţ, mania unei arte a şocului aparţine şi trebuie să aparţină trecutului, la fel cum luptele noastre sălbatice, cu noi înşine sau cu epoca în care trăim sunt, în I fought the X and the X won, sisteme de semne încrustate în memorie. Prin 1955, André Breton, dezamăgit de încercarea eşuată a doi prieteni de a şoca public printr-o clasică farsă suprarealistă, se plângea că „în ziua de azi nu se mai poate face niciun scandal”. Poate că el vorbea prea devreme sau poate că nu. Cert e că astăzi afirmaţia lui descumpănită este cât se poate de validă. Şi cert e că deconstrucţia este posibilă în spirit constructiv. S-au dus artificiile, seul şi pâsla lui Beuys, dar ruinele lor pot naşte o artă care îşi recunoaşte înfrângerea şi devine, prin asta, cât se poate de autoconştientă. Iar impactul expoziţiei demonstrează încă o dată că oamenii sunt şi altceva decât nişte mase de carne care se plimbă de colo-colo, că publicul este, la rândul lui, autoconştient şi are o nevoie acută de artişti şi lucrări care să iasă din eterna obsesie a şocului şi a scandalului din care Breton îşi trăgea, pe atunci justificat, seva.