Demna retragere în joc

Pesemne undeva, în zona eterică, dramaturgii valoroși se întîlnesc cu regizorii talentați din alte spaţii culturale și comunică prin unde despre teme și personaje pasionante. Altfel nu-mi explic fantastica potrivire între textul lui Tankred Dorst, „Herr Paul", montat acum la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț în traducerea lui Victor Scoradeț, și universul lui Radu Afrim. S-ar zice că piesa cu retarzi și bătrîni decrepiți, care își trec ziua în joculețe inocente, ar fi fost scrisă după ce dramaturgul a văzut, ca și noi, vreo duzină de montări ale regizorului nostru. Așa a ales ca personaj principal un colecționar de animale împăiate cu soră specializată în cercetarea maimuțelor.

La fel ca în „Joi. Megajoy", „Lucia patinează" și altele, scena e tutelată de o adunătură de păsări împăiate. Dintr-un pătuț mic, pe potriva tuturor bătrînilor care se micșorează, degetele de la picioare ale celor doi moșneguți se joacă vesel comunicînd într-un limbaj numai de ei știut. Bătrînii refuză să iasă din casă pentru a trăi cufundați în lumea lor. Una cu o stivă de depozite existențiale și cu un cod care generează construcții ludice în fiecare zi. Încet-încet au aflat că ieșirea din orizontul lor fizic de bună voie limitat nu le e deloc trebuincioasă ca să-și umple viața. Au înțeles că și de acasă își pot modela zeci de vieți pe zi. Și că orice obiect din jur (întîlnirea dintre Radu Afrim și scenografa Iuliana Vîlsan pare ruptă din cer) se redimensionează în funcție de intenție, joc și amprentele (fostei) biografii, ca într-o formă ancestrală de prototeatru. Chiar și alimentația se constituie din fosile existențiale sedimentate de amintiri și sute de rememorări. Ești și ceea ce mănînci, așa că șobolanul sau vulpea împăiată sau cîte un mixtum compositum din toate jivinele sînt foarte bune de pus în oala pentru ciorbă. Doar că imaginea de final, cu platforma coborînd de sus, plină de lalele pe care se odihnesc fluturași (scenografa e expertă în a construi asemenea năzbîtii  revelatoare) și cu o căpriță albă în mijloc devine emblematică pentru întregul lor modus vivendi. Căci aceasta e culoarea veritabilă, numenală a tuturor animalelor cenușii, ponosite și răpciugoase din realitate. Constructul reasamblat al realului e preocuparea principală a bătrîneilor și activitatea lor de zi cu zi. Peste lumea lor în aparență fosilizată aterizează generația care trebuie să facă ceva pentru supraviețuire. Sau îmbogățire. Sînt cei cu grade infime de libertate, care trăiesc în lumea status-ului și a condiționărilor de orice fel. Cine are mai multă putere? - pare să fie întrebarea care mustește în spatele spectacolului: eu - motorul acțiunii sau un non-eu - la fel de îndreptățit ca și primul, care nu face nimic altceva decît să construiască la nesfîrșit jocuri și strategii de disimulare? Unii trăiesc și se lansează în activități; alții se joacă de-a trăitul și par să aibă o existenţă mult mai plină. O întrebare veche de cînd otium sau negotium.

Cei doi au devenit experți în retorica discursurilor paralele, a mirării și disimulării (posturi în care atît Cezar Antal, Herr Paul, cît și Lucreția Mandric, Luise, excelează: a te face că nu știi unde s-a dus fratele, a te face că nu-l vezi deși e lîngă tine etc). Bătrînii au o imensă capacitate de a se preface că nu aud, că nu pricep, vorbesc despre altceva, nu răspund niciodată punctual întreprinzătorilor prin definiție grăbiți. Afrim reia aceleași joculețe nevinovate pigmentate de deviații lingvistice comice din Nevrozele sexuale ale părinților noștri, David's Boutique, Joi.Megajoy. Acestea formează reperele existenţei oamenilor aparent lipsiți de putere, dar care își potențează în straturi nesfîrșite energia și viața prin substitute de realitate ludice, imaginare, mult mai pline decît diurnul comun. Cîtă vreme opțiunea majoră a celor doi bătrîni, în esență personaje cehoviene, e un construct ludic, cresc gradele de suportabilitate a existenţei. Una care se desfășoară paralel cu cea a activilor, avînd însă valențe mult mai meșteșugite, mai nuanțate și sigur mai imaginative. Nu e o abdicare în fața vieții, ci mai degrabă opturarea totală a lumii reale, o retragere demnă în joc, în permanentă construcție a convenției ludice. Ca să meargă la Opera House, la o reprezentație Verdi, Luise își pune vechea broșă și se duce doar cu o cameră mai încolo. Refuzul în fața invaziei realității exterioare e evident. Cine vine să le perturbe orizontul intră nu pe ușă, ci cocîrjat, pe cîte o gaură din perete. Cei doi bătrîni preferă amînarea sine die a soluțiilor, deloc interesați de propunerile tînărului întreprinzător sau de chestiunea spaţiului în care urmează să locuiască.

Din ciclul „Retarzi la Afrim", unul dintre cele mai reușite personaje e cu siguranță Anita datorită fenomenalelor calități ale interpretei Andrea Gavriliu care semnează și coregrafia. Corpul ei ba întins, ba jucăuș, ba chircit, ba atent, ba încordat - cînd așteaptă degeaba ca Herr Paul să împartă cu ea tăiețeii -, se poate transforma în grație genuină pe măsură ce dansează „Lacul lebedelor". Tabloul uman se completează cu zona lui negotium prin tînărul moștenitor (Matei Rotaru, cu dicție bună și farmec scenic) și prin bogatul întreprinzător pe care Afrim îl transformă din domn în doamnă cu plasture pe ochi (Nora Covali, inflamantă, cu prezență scenică și energie captivantă). Între cele două zone stă Lilo, iubita tînărului, Isabela Neamțu, sexi și cu voce puternică.

Dacă îi lipsește ceva montării lui Radu Afrim, acesta e contrapunctul. Jucărelele, strîmbăturile și giumbușlucurile acestui tip de spectacol specific afrimiam tind să devină recurente odată ce universul etalat din primele minute rămîne același, fără nici o modificare, pînă la sfîrșit. Jocul actorilor,  minuțios lucrat, ar aluneca mai tare pe sensibilitatea spectatorului dacă ar alterna cu „feliuțe" cît de mici de realism, cu concentrate de viață sau de context. Pentru că așa există riscul ca lumea lui Tankred Dorst să pară doar gratuitate, joc de copii cu miza teatrului de păpuși. Cel mai bun exemplu e chiar personajul principal în interpretarea lui Cezar Antal. Compoziția sa, lucrată cu migală și talent, e înțesată de o groază de zorzonele afrimieme. „Scuturarea podoabelor" la nivelul întregii montări nu ar fi fost deloc fără folos. Supralicitînd gratuitatea, fără necesarul contrapunct care trezește publicul, aglomerația de giumbușlucuri îngreunează înțelegerea și riscă să piardă atenția spectatorului.