„Delir în doi, în trei…în câţi vrei”, o nouă perspectivă asupra vieţii de cuplu

Câţiva „magicieni” ai scenei au suflat cu „pulbere de viaţă” asupra operei lui Eugene Ionesco (Eugen Ionescu (1909-1994), scriitor de limbă franceză, originar din România, protagonist al teatrului absurdului), „Delir în doi, în trei…în câţi vrei”. Spun „magicieni” fiindcă doar astfel de oameni pot transforma o sală de spectacole  într-o „bombă ticăitoare” de energie. Se spune că această tragi-comedie este mai puţin cunoscută decât „Căntăreaţa cheală” (1950) sau „Rinocerii” (1959), opere ale aceluiaşi autor, însă dinamica spectacolului „Delir în doi, în trei…în câţi vrei” este molipsitoare.

Actorii Maria Hibovski (actriţă a Teatrului Tandem, precum şi profesor de actorie la Şcoala de Arte din Piatra Neamţ) şi Emanuel Petran (actor al Teatrului Naţional Cluj-Napoca, din anul 1999, an în care a fost nominalizat la Gala Tânărului Actor din Costineşti), precum şi regizorul/scenograful Mihaela Panainte, aduc la lumina reflectoarelor câteva dintre temele caracteristice operelor lui Eugene Ionesco: singurătatea şi izolarea sau falsitatea.

Singurătatea şi izolarea sunt reprezentate într-un mod cât se poate de ironic în cadrul piesei. Un cuplu este închis în incinta unui apartament de dimensiuni reduse. În urma celor 17 ani petrecuţi împreună, sunt într-o stare de continuă agitaţie, apropiindu-se de imaginea unor oameni cu adevărat paranoici. În contrast cu războiul din lumea reală, cel din lumea lor imaginară este alcătuit şi menţinut de orgoliu, certuri, reproşuri, tot felul de divergenţe, de un umor extraordinar. Textul ionescian, cunoscut mereu pentru comicul sau sensul tragic şi absurd al existenţei, face deliciul publicului spectator. Zumzetele stârnite de amuzament nu încetează pe toată perioada desfăşurării spectacolului.

Falsitatea debutează, într-un mod deductibil, la începutul relaţiei celor două personaje, căci pe măsură ce anii trec, ele se descoperă şi redescoperă prin metode ce dau naştere unor trăiri interioare insuportabile, pline de dispreţ şi ciudă. Bărbatul este cel care îşi regretă viaţa de altădată, sentiment ce se bate cap în cap cu isteria femeii, nesatisfăcută din toate punctele de vedere, care şi-a părăsit, cu 17 ani în urmă, soţul pentru acest amant, supranumit „Don Juan”. Conflictele sunt generate, în mare parte, de doamna casei, spre a-i atrage atenţia concubinului său.

Savoarea spectacolului este constituită din simplitatea decorului (o scenă mică, în culori sobre şi câteva obiecte folositoare), de distribuţia redusă ca număr şi de simplitatea costumelor purtate, create de Szekely Cecilia Anna. Culorile monotone sunt în contrast cu starea de spirit din ce în ce mai absurdă a personajelor, născută din talentul unic şi incontestabil al actorilor. Limbajul non-verbal, mai exact aspectul fizic, accentuat de coafură, mimică şi gestică, este cel care atrage atenţia. Părul tapat al personajului feminin stârneşte un interes imediat. Întreaga poveste este creată din reacţiile spontane ale celor doi, delimitate între ele de momente de linişte şi cugetare, nelipsite însă de „împunsături morale”. Personajele nu se implică în războiul desfăşurat afară, însă îl percep într-o manieră în care spectatorilor le este dat de înţeles stresul psihic al celor doi, pe undeva, probabil, generator al problemelor căutate cu lumânarea, dintre barbat şi femeie.

Lumea cuplului pare un ciclu infinit de probleme survenite mereu din aşa-zisa „dragoste moartă”, căci finalul piesei de teatru îi surprinde pe actori în aceleaşi ipostaze, rostind aceleaşi replici, precum la începutul spectacolului. Astfel, piesa nu are un sfârşit determinat de un deznodământ bine conturat. Personajele sunt prinse în „cuşca” propriilor trăiri, drame şi neînţelegeri.

Recomand această piesă de teatru tuturor celor care ştiu să găsească mereu partea bună a lucrurilor, indiferent de situaţie, celor care văd „romanticul” într-o „tornadă de energii negative”, dar şi celor cu orgoliul ridicat la un nivel maxim, când vine vorba de viaţa în cuplu. Nu în ultimul rând, o recomand celor cărora le place să râdă cu gura până la urechi ! Şi cui nu-i place..?!