De ce Avatar, de ce James Cameron?

Globurile de Aur, 17 ianuarie 2010

Zoe Saldana, producer Jon Landau, Sam Worthington, James Cameron si Sigourney Weaver

Robert De Niro, Leonardo DiCaprio si Cecil B. DeMille

Decizia celor 95 de membri ai Hollywood Foreign Press Association de a declara Avatar cel mai bun film al anului şi premierea lui James Cameron cu Globul de Aur pentru regie sună mai degrabă a provocare decât a verdict. Cu siguranţă că există printre aceşti critici de film şi unii care au crezut sincer că Avatar este cel mai bun film al anului. Totuşi, să premiezi un blockbuster făcut pe un buget gigantic şi cu un scenariu simplist la bază înseamnă probabil ceva mai mult decât gust personal; cei 95 nu ataşează şi o motivaţie de alegerea lor, aşa cum face juriul premiului Nobel pentru literatură, aşa că rămâne de speculat dacă majoritatea lor pur şi simplu s-au distrat copios în spatele ochelarilor 3D sau au fost striviţi de probabila lui importanţă din punct de vedere istoric. Oricum, alegerea lor cântăreşte mult mai mult ca un vot negativ pentru ceea ce nu au ales. Între nominalizaţi, alături de Avatar, mai figurau The Hurt Locker, un film plin de energie, realizat în stil aproape documentaristic de Kathryn Bigelow, Inglourious Basterds, un Tarantino extravagant şi condus din scenariu pe o durată similară cu aceea a lui Avatar, Up in the Air, un excelent al treilea film al lui Jason Reitman, precum şi Precious: Based on the Novel Push By Sapphire, un film independent regizat de Lee Daniels, receptat excepţional şi premiat la Sundance. Două filme de război, o comedie romantică cu accente de dramă (sau să fie invers?) şi un film care transpune realitatea cenuşie a Harlemului prin ochii unei adolescente obeze – impresia pe care ţi-o dă lista e că în procesul de selecţie nu existat prea multe opţiuni. 2009 pare un an sărac în filme bune, după nominalizările la Globurile de Aur. Aceeaşi concluzie funcţionează pentru Globul de Aur rezervat comediei, unde The Hangover, un film destul de banal şi volatil, a triumfat prin comparaţie în faţa unor filme şi mai lipsite de prestanţă. Pentru dramă, însă, lucrurile par să stea exact pe dos: filmele concurente pentru Avatar aveau cu siguranţă ceea ce filmului lui Cameron îi lipseşte cu desăvârşire: o poveste convingătoare, eventual originală. Şi atunci? Mirajul filmului lui Cameron e că accentuează ceea ce Hollywood-ul vinde: spectacolul. Plus un nou gadget, tehnologia atotputernică. Votul celor 95 de anul acest e cu siguranţă un vot pentru monumental, împotriva mijloacelor minime care pot face un film extraordinar (vezi dintre nominalizaţii principali The Hurt Locker sau Precious, iar dintre cei pentru cel mai bun film străin modestul La Nana, premiat la Sundance şi plecat acasă de la Globurile de Aur cu o simplă nominalizare). Doar cineva care uită intenţionat Dances with Wolves sau, la urma urmei, orice poveste mitică filmată recent la Hollywood mai poate găsi ceva proaspăt în Avatar, film care părea predestinat unui premiu pentru efecte vizuale (inexistent între Globurile de Aur, dar pe care îl va câştiga cu siguranţă la Oscaruri) şi nimic mai mult. În ceea ce priveşte valoarea de pionierat a filmului, ea este mai degrabă efectul unei campanii de marketing care a costat, după unele surse, cât jumătate din costurile totale ale filmului; nu e de mirare că şi unii critici au început să creadă că acest film e cu adevărat primul în genul său, deşi aceeaşi tehnologie au folosit-o Peter Jackson în trilogia The Lord of the Rings sau Gore Verbinski în seria Pirates of the Caribbean, produse superioare faţă de Avatar la toate capitolele, cu excepţia gradului de acurateţe cu care sunt create artificial unele scene. Nimic similar în materie de zgomot mediatic nu s-a produs atunci când Hollywood-ul a început să folosească în filmele mainstream rotoscoparea, tehnică bazată pe acelaşi principiu, transferul mişcării actorului în animaţie, niciun Cameron nu a urcat pe vreo scenă pentru a deschide vreo nouă eră. Prin votul celor 95, duminică seara James Cameron a putut să omologheze simbolic însă o direcţie, care pară să fie pentru un număr semnificativ de profesionişti ai criticii de film cea mai promiţătoare dintre cele recente. Să fie, printre altele, şi un semn că filmul independent începă să obosească criticii şi că toleranţa faţă de anarhistul Tarantino începe să slăbească?

Meryl Streep

Sandra Bullock

Faptul că Globurile de Aur şi Oscarurile creează ierarhii artificiale peste noapte le predetermină şi la contestări vehemente. Singurul premiu incontestabil duminică a fost trofeul Cecil B. DeMille, acordat unui Martin Scorsese emoţionat şi modest; de la înălţimea podiumului, el a acordat un calificativ pozitiv tuturor filmelor din competiţie, pe care le-a descris drept tot atâtea direcţii diferite în evoluţia filmului recent. De la acest premiu pentru întreaga activitate, nimic nu a mai părut la fel de cert. Poate totuşi premiul acordat lui Michael Haneke pentru Das Weisse Band, premiu care avea puţine şanse să ajungă anul acesta la Jacques Audiard, Giuseppe Tornatore sau Pedro Almodóvar. Poate totuşi premiul pentru cel mai bun film de animaţie, care i-a fost înmânat lui Pete Docter pentru Up. În privinţa scenariului, nu multă lume ar fi pariat pe Up in the Air, iar trofeul primit de Jason Reitman şi Sheldon Turner pare mai degrabă un premiu de consolare pentru filmul cu cele mai multe nominalizări de anul acesta. Jeff Bridges a primit premiul pentru interpretare la un loc cu ovaţiile prelungi ale publicului; dar Meryl Streep (actriţa cu cele mai multe Globuri de Aur primite), Sandra Bullock sau Robert Downey Jr. ar putea oricând să fie contestaţi de către concurenţii lor. Lucru care nu se întâmplă atâta timp cât urmează Oscarurile, care de obicei restabilesc echilibrul de forţe. Rămâne de văzut dacă în lista nominalizaţilor de anul acesta vor figura absenţi pe nedrept de pe lista Globurilor de Aur precum Sam Rockwell, care practic pune singur în mişcare un întreg film (Moon) sau, în cazul peliculelor absente, fraţii Coen cu A Serious Man.