De la Livada de vişini la compotul de vişine

Cunoscut în special pentru revizitarea clasicilor, Felix Alexa propune o nouă montare cu Livada de vișini, de A.P. Cehov, la Teatrul Național București. Regizorul adaptează textul clasic, face tăieturi masive, potrivite cu ritmul și răbdarea publicului de azi și recurge la o abordare modernă într-un spaţiu nou. Nu în ultimul rînd, renunță în bună parte la lentoarea cehoviană în favoarea fragmentării relațiilor. Toate sunt demersuri îndrăznețe și orice tratare a textului prin perspectiva de azi e binevenită în măsura în care rezultatul e valoros și tranșant. Din păcate, în Livada de vișini de la TNB lucrurile nu stau 100% așa. Eradicînd aproape în totalitate tînjirea și melancolia cehoviene, dar mai ales relațiile (așa încît e greu de înțeles cine e și ce mai caută Charlotta pe scenă, de exemplu), spectacolul nici nu se adresează tipului clasic de receptare, nici nu bulversează prin viziunea propusă în locul ei, și nici prin modul nou de a lega microentități dramatice. Intrările și ieșirile sînt rapide, intervențiile dinamice, ritmul accelerat. Personajele traversează scena ca să-și spună repejor replicile atent ajustate de regizor. Niciun moment esențial nu se taie, însă părțile importante ale acțiunii rămîn la locul lor, Felix Alexa renunțînd de multe ori fericit la fragmentele care pun la încercare răbdarea spectatorului modern. Monologul despre dulap al lui Gaev ar fi un bun exemplu. În această updatare salutară dispare, însă, înlănțuirea scenelor, prin urmare și senzația clasică de rotunjime a textului iar lumea cehoviană își pierde mult din subtilitate și capacitatea de a emoționa. Rezultatul e o struțocămilă greu de plasat și în orizontul de așteptare cehovian, și în scăpărările moderne care-i fac pe clasici scrum pentru a-i reinventa în forme inedite.

Punctele fundamentale ale viziunii lui Felix Alexa se asortează bine cu perspectiva spectatorului de azi. Doar că spaţiul prea mic, în care rafturile de borcane cu compot de vișine bine aliniate iau metonimic locul livezii, pare meschin și înghesuit, mai ales cînd pe scenă se află multe personaje. Diana Ruxandra Ion își sacrifică scenografiile elegante și inventive din Sala Amfiteatru, care captau permanent ochiul prin frumusețe și inspirație, în favoarea accentelor moderne. Iar cînd zoaiele de pe podea plescăie inestetic la fiecare pas al personajelor, partea de desfătare clasică se duce cu totul pe apa sîmbetei.

Personajele par să nu se întîlnească altfel decît încrucișîndu-se în spaţiul fizic, să nu comunice, să nu interacționeze. Gesturile de apropiere arată mecanic, cu excepția mîngîierilor umane ale Maiei Morgenstern (Ranevskaia), cuceritoare de fiecare dată prin căldura atingerii. În general, excepția de la linia spectacolului e dată de această interpretă care, prin dramatism și forță clasică, aduce mai degrabă cu un cavaler rătăcitor dintr-o altă montare, descins în prezenta nu se știe bine cum și de ce. Mai ales că pandantul său în nostalgie, Gaev, e jucat de Șerban Ionescu, un campion al realismului scenic.

Ceea ce crește considerabil valoarea montării de la Naționalul bucureștean este interpretarea lui Marius Manole într-un Lopahin surprinzător. Departe de mitocanul obișnuit din majoritatea producțiilor cu Livada de vișini, de arivistul grobian care juisează la gîndul banilor, Manole construiește un întreprinzător modern, masculin, dar uman, energic, dar cu momente de sensibilitate, un businessman hotărît care întinde o mînă moșierilor, dar nu-i poate împiedica să se scufunde. Cu simțul realității, mai manierat decît ceilalți Lopahini, Marius Manole e vital, cu o flăcăruie jucîndu-i permanent în ochi, expresie a mobilității afective.

O altă interpretare demnă de reținut (după unul dintre rolurile de referință ale personajelor cehoviene din ultimele două decenii, Mașa din Pescărușul, de la Teatrul Mic, în regia Cătălinei Buzoianu) este cea a Irinei Movilă în Varia, căreia pare să-i fi reușit proporția de aur între dramatismul clasic și economia modernă de mijloace. Împietrită, cu o excepțională mobilitate a corpului străbătut de fiori, care electrizează privitorul, Irina Movilă captează în orice moment privirea. Fața stinsă, uscată, privirea fără viață traduc frustrările și suferința femeii muncitoare și apăsate.

De altfel, unul dintre punctele reușite ale spectacolului țin de faptul că niciun actor nu-și îngrădește personajul într-o singură culoare, cea tradițională. Delimitările otova ale încadrărilor caracteriale între ingenuă (Ioana Anastasia Anton), student idealist (Conrad Mihai Mericoffer) etc., sunt estompate, ceea ce pentru spectatorul zilelor noastre nu poate decît să sporească senzația de autentic.