De la Carte la eveniment, de la eveniment către un posibil model George Löwendal. Un aristocrat în luminile rampei

Uneori - prea rar la noi - întilnirea cu o carte e mult mai mult decît un fericit prilej de lectură. Uneori devine, parafrazîndu-l pe Nichita Stănescu, „o întîmplare a ființei” tale, una dintre acele mirări-miracol care-ți reconfirmă speranțe uitate, îți stîrnesc madelaine de mult pierdute prin sertarele prăfuite cu blazare, sau - ce șoc! - îți trezesc energii la care nici măcar nu mai îndrăzneai să (mai) aspiri. Fiindcă lansarea cărții din această istorisire era anunțată cu cîteva luni înaintea Festivalului Național de Teatru din toamna trecută (unul altminteri sărac în lansările cu care deja mă obișnuisem), dar și fiindcă eram de decenii fascinată de personajul pe care cartea îl celebrează, mi-aș îngădui să povestesc, înainte de-a descrie conținutul propriu-zis al volumului-album, cum am ajuns  la locul faptei. Să fac, deci, un mic ocol.

Drumul meu începe cu mai bine de două decenii în urmă, pe vremea cînd căutam materiale istorice și documente de orice fel referitoare la nașterea regiei românești de teatru și, în mod specific, referitoare la coagularea - difuză-confuză - a conceptului de „teatralizare”. Combinînd tot felul de izvoare (nu toate obiective, nu toate de încredere), mi-a atras atenția momentul „migrației” unui număr oarecare, dar consistent, de artiști către Cernăuți, în jurul anilor 1925-1927: Ion Aurel Maican, venind (probabil) dinspre Brăila, Victor Ion Popa venind dinspre București, ca director general, baronul Löwendal tot dinspre București, dar, de fapt, dinspre Sankt Petersburg via Soroca, ulterior George Mihail Zamfirescu și un grup maricel de actori sosiți  de la București și Iași. Apostolatul lor migrator era justificat de ridicarea la rang de Național a teatrului municipal  din capitala multiculturală a Bucovinei. Faptele lor de artă, cel puțin pentru o perioadă de cîțiva ani, erau dintre cele mai înnoitoare (inclusiv o revistă a teatrului, după modelul caietelor Masques ale lui Gaston Baty).

În 2010, tot în toamnă, Fundația Löwendal a găzduit zilnic dezbaterile și unele dintre conferințele FNT.  Cum n-am stat decît trei sau patru zile la festival, mi-am făcut cadoul de a merge într-o dimineață, singură, în afara programului festivalier, să văd cum arată această neașteptată înfăptuire - respectiv sediul fundației (http://www.lowendal.ro/2011-05-16-noaptea-muzeelor-la-fundatia-lowendal-888-de-vizitatori/). 

Dacă sunteți din București ori măcar în trecere, lăsați-vă ispitiți: moștenitoarea patrimoniului extraordinarului artist - pictor de șevalet, scenograf, regizor, actor, autor, profesor -, Ariadna Avram, a cumpărat, după o muncă de-o viață, o superbă vilă din piața Cantacuzno, chiar la intrarea în Parcul Ioanid, și a amenajat acolo spațiile destinate unei expoziții permanente dedicate bunicului său, dar și spații pentru expoziții temporare, dezbateri, conferințe și pentru o mulțime de alte activități gestionate de fundația însăși. Vila ca atare, construită de Petre Antonescu în 1910, în stil neoromînesc, pentru doctorul Iliescu (de cîteva ori primar al Bucureștiului), e o bijuterie care merita o atenție de sine stătătoare. Elegantele săli de expoziție, cu vitrine biografice, schite de decor, fragmente de carnete, fotografii de tot felul, portrete și pînze în ulei, sunt încîntătoare.

În fine, pentru lansarea din toamna trecută m-am pregătit din vreme, ca pentru o întîlnire specială, așteptată îndeung. Mi-am eliberat dimineața și mi-am dăruit o prelungită plimbare preliminară, pe străzile care încă s-au mai păstrat dintr-un București al copilăriei, căutînd case vechi și grădini ascunse între Frumoasei și Iorga, cu lungi ocoluri în jurul Bulevardului Dacia, Eminescu, Polonă, Icoanei. Cînd am ajuns, în fine, în apropierea clădirii fundației, grădina era pegătită cu măsuțe înalte, iar de la poartă în holul cu furnir de mahon, două cordoane de fete și băieți, în costume ucrainiene, te îmbiau cu vodcă și inegalabilele piroști (numai bunica mea paternă mai făcea așa ceva): cu carne, sau varză, sau ciuperci... Toată piața Cantacuzino, sub soarele roșcat de toamnă, plutea amețită în mirosul acela apetisant, de Bucovină din vechime... Și toate astea, pentru o... carte!

**

George Löwendal. Un aristocrat în luminile rampei e, desigur, încununarea unei prelungi etape de organizare și punere pe roți a fundației înseși, ca o carte de vizită menită să ridice cortina căzută nedrept, de decenii, asupra unei vieți și opere dintre cele mai spectaculoase.  Baronul Löwendal, fiu al unei străvechi familii suedezo rusești, a fost implicat direct în  puzderie de întimplări ale vieții artistice și politice din România interbelică și, cel puțin în ceea ce privește teatrul, este unul dintre artiștii scenografi căruia i se datorează nemijlocit modernizarea spațiului teatral, tenta de avangardă, atîta cîtă e pătruns și în teatrul nostru, schimbarea la față a actului  scenic în ansamblul său. A lucrat cu Maican, cu Victor Ion Popa, cu G.M.Zamfirescu, cu Soare Z.Soare, dar mai ales cu un alt personaj fascinant, care a avut un cuvînt esențial de sups atît în teatrul din Europa cît și în Statele Unite: regizorul Jakob Sternberg, mentorul și unul dintre conducătorii itinerantei „trupe din Vilna”, cu o imensă influență  aspramișcării teatrale românești. A înființat primul teatru de păpuși, la Cernăuți, și a avut un cuvînt serios de spus și la oficiala naștere a Teatrului Țăndărică.

Albumul, editat de Fundația Löwendal și Institutul Cultural Român, e o lucrare temeinică și seducătoare, pentru care au colaborat cu generozitate nu numai membrii fundației condusă de Ariadna Avram, ci și mulți alții, între autorii propriu-ziși numărîndu-se George Banu ca prefațator, Dragoș Buhagiar pentru concepția grafică, Ion Cazaban cu un studiu biografico-estetic, Andreea Dumitru coordonînd întregul proiect și colectarea-ordonarea materialelor teatrografice și bibliografice, dar și, cu note și eseuri care re-citesc dinspre azi opera baronului, scenografii Vittorio Holtier, Dragoș Buhagiar și regizorul Mathias Langoff.

Gîndit cu gust și rafinament, cu minuție în ceea ce privește informația istorică și punerile în context, și cu originalitate în ceea ce privește arhitectura ansamblului, albumul este, în sărăcia tristă a recuperărilor noastre (căreia numai Fundația Camil Petrescu s-a încăpățînat, cu mari sacrificii, să-i țină piept), un obiect de lux. Visez, la rîndul meu, ca el să fie dublat, cîndva, în viitor, de o lucrare monografică exhaustivă, în totul binemeritată, care să umple petele albe ale etapelor de creație care, inevitabil, n-au putut fi acoperite în formatul de album.

***

Ce-are a face o carte, fie ea și una eveniment, cu politicile culturale? Păi, cred că albumul atît de somptuos și de elegant al Fundației Löwendal ar puta fi văzut/citit și ca un simptom, nu doar ca un fenomen singular, datorat tenacității îndrăgostite au unei moștenitoare care a reușit să-și alăture o bună și devotată echipă. Sunt mari datorii de plătit în cultura română, iar istoria (critică) a teatrului românesc e un model negativ, așa cum arată ea azi, în ceea ce privește plata acestor datorii. Cred sincer că, dincolo de finanțările anuale prin AFCN (și acelea atît de discutabile, după mai bine de șase ani de cînd funționează administrația), un Minister al Culturii normal la cap ar trebui (și ar și putea) să inventeze un fond strategic dedicat cercetării și editării, în acele puncte nevralgice în care lipsesc monografiile, studiile de sinteză, ca să nu mai vorbesc despre tratate, lexicoane și dicționare tematice.

S-ar putea (știu, o să ziceți că exagerez cu visatul, însă e atît de fezabil, în fond) licita anual cîteva serii de granturi de cercetare-editare, pe domenii, prin care strategiile de restituire, eventual și de traducere, ale Ministerului să fie puse în operă. Și mai simplu, în parteneriat cu Ministerul învățămîntului, pe modelul granturilor CNCS, ar putea fi agregată o nouă generație de cercetători-istorici-critici de artă, muzică, film, teatru etc., angajată - ca niciodată pînă acum - într-un efort de durată: construind doctorate, programe post-doctorale, proiecte complexe ori interdiscplinare care să umple aceste goluri și să disemineze informația în noi viziuni și în limbi de circulație. Sunt absolut convinsă că, măcar în privința diseminării, ICR ar putea colabora cu mare succes la asemenea proiecte.

„Cazul” baronului  Löwendal s-ar dovedi atunci nu doar unul singular, exotic (așa cum pare să transpară acum din prefața profesorului Banu), ci doar unul interesant și exemplar într-un concert mai amplu și  deosebit de dinamic. Există artiști care ar merita monografii competente, Maican în primul rînd, dar și Soare Z. Soare, Al. Șahighian, Siegfried, G.M. Zamfiescu și Victor Ion Popa (ca regizori și promotori ai unor politici culturale dintre cele mai generoase); ar merita o biografie competentă Maria Ventura, dar și scenografii Traian Cornescu, Victor Feodorov, Kiriakoff; ar fi nevoie de monografii instituționale pentru anumite etape ale istoriei teatrelor din Cernăuți, ori Iași  și așa mai departe, ca să fac o repede enumerare numai pentru teatrul intebelic. În ce privește perioada comunistă, vidul e atît de mare încît ar fi de muncă, cu aplicație, pentru mai multe echipe din întreaga țară, decenii la rînd.

Doar să ne trezim în sfîrșit, din adormire...

Foto: www.lowendal.ro