De douăsprezece ori cu toate pînzele sus

Foto: Paula Florescu

Acum o săptămînă s-a încheiat un proiect semnificativ și util pentru studenții de la Teatru, Practică Teatrală în Regiunile Centru și Nord-Vest, organizat de Teatru - 74 Tg. Mureș în parteneriat cu Universitatea de Arte Tg. Mureș. Proiectul a fost cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. La el au participat în total 248 de studenți din an terminal sau de la Master, în toate specializările Facultăților de Teatru, din Universitatea de Arte Tg. Mureș, Universitatea „Babes-Bolyai” Cluj și Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu. După ce au epuizat perioada de workshop-uri, studenții au pornit-o, în cadrul celor douăsprezece companii virtuale, de la scrierea textelor, parcurgînd treaptă cu treaptă în confecționarea unui spectacol, pînă au ajuns să-și prezinte producțiile în fața juriului. Mai mult ca în etapa precedentă, tinerii artiști de la cele trei facultăți au avut ocazia să se mixeze în cadrul aceleiași echipe. Fiecare a fost astfel forțat să se detașeze de propriile obiceiuri și deprinderi cultivate în școală și să dea cu nasul de alte teorii, exerciții, metode de creație, uneori chiar de tipuri complet diferite de a pune problema.

Toată lumea știe: nimic nu se compară cu pofta de joc, energia și felul de a se arunca în luptă, cu toate forțele, specifice studenților de la Teatru. Aceștia nu s-au hîrșit deloc, nu s-au sastisit, nu joacă pentru salariu. La ei arta pare pe viață și pe moarte. Și, cînd le iese bine, nici un spectacol de teatru profesionist nu le poate egala prospețimea și injecția de dinamism pompat în public. Impresia a fost aceeași și în cazul celor mai bune producții din cadrul proiectului. Nu-i vorbă că și echipa de la Tg.Mureș care i-a asistat pe studenți la fiecare pas, pe față sau din umbră, a fost exemplară prin volumul de muncă: Theo Marton, manager proiect, Stela Vătămănescu, expert economist în management, Adrian Iclenzan, assistant manager, Andrei Gherghe, specialist Marketing, Vlad Sandor, specialist P.R., Cătălin Chirilă, administrativ, Paula Florescu, fotoreporter. Echipa de la Teatru 74 e un model de urmat în ceea ce privește hărnicia, căldura, respectul față de demnitatea celuilalt și, nu în ultimul rînd, lipsa de fasoane găunoase. Cel puțin așa se vede de pe margine. Că în cazul acestui proiect egalitatea de șanse nu a fost numai pe hîrtie, cum se mai întîmplă pe la noi, a demonstrat-o și faptul că studenți, tutori și juriu au stat în același hotel în care tuturor ne-ar plăcea să ne răsfățăm chiar și în vacanța visată. Nu e un criteriu artistic, ci organizatoric, dar merită totuși menționat. Așa cum ar merita menționat și faptul că fiecare membru al juriului a evaluat spectacolul numai și numai în limita competențelor sale. Sau că și anul trecut, și anul acesta juriul a petrecut ore bune ca să dea explicații fiecărui student care dorea să pună o întrebare sau să obțină feedback. Sau că mai mult de jumătate din producțiile prezentate în cadrul proiectului au fost bune și foarte bune, ceea ce reprezintă o medie remarcabilă.

La două zile de la încheierea festivalului, l-am contactat pe managerul de proiect, Theo Marton, care, adunîndu-se după efortul ultimelor săptămâni, s-a declarat bucuros să își găsească cuvintele ceva mai ușor decât în perioada de muncă intensă. Iată un rezumat al discuției:

Ce feedback ați avut din partea studenților?
Theo Marton: După ce au plecat, am primit multe mesaje de mulțumire care ne-au mai reîncărcat bateriile.

Putem face o comparație între spectacolele de anul trecut și anul acesta?
Theo Marton: Comparația ne duce la concluzia pe care am tras-o deja înainte să începem proiectul. În zona independentă, în acest gen de spaţii mici, este nevoie în primul rând de un text foarte bun care va trăi cu ajutorul unor actori foarte buni. Iar rolul regizorului într-un astfel de spaţiu e să creeze relații cu adevărat foarte puternice în fața unor spectatori care stau la câțiva pași. Și scenografia la fel. Până la urmă, e o formă de teatru specializată care nu-ți permite să păcălești prea mult. Dacă nu ești cinstit și nu prea ai ce arăta, spectatorul, aflat la câțiva pași, va fi foarte repede dezinteresat de ce faci acolo. E aproape silnic ce se întâmplă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fie foarte concentrat.

În concluzie?
Theo Marton: Concluzia ar fi, la fel cum am constat și anul trecut, că există foarte mult fair play la generația aceasta. Știu să se aprecieze între ei, sunt conștienți de ce și cum au făcut. Cei cărora le-a ieșit mai puțin bine spectacolul au știut să-și aprecieze colegii care poate s-au implicat mai mult și au fost mai disciplinați. Legăturile dintre studenți s-au închegat mai repede decât anul trecut. Anul acesta, față de anul trecut, noi aproape că i-am bombardat cu ce înseamnă o companie de teatru independentă. Asta e o îmbunătățire pe care am reușit să o aducem. În timpul studiilor majoritatea studenților se simt protejați. Mulți își zic, ei lasă, mai trec doi-trei ani, om vedea ce-om face după. Or, proiectul ne ajută să gândim în avans un pic și să ne programăm măcar o parte din ceea ce facem cu doi-trei ani înainte.

Oare de ce am auzit leitmotivul, la cei mai mulți dintre studenți, că au învățat în aceste săptămâni de practică mai mult decât în toți anii de școală?
Theo Marton: Ce se întâmplă în cadrul proiectului e foarte concentrat. Când participi la ceva de genul acesta e normal să-ți dorești ca întreg anul să fie așa. Dar ritmul este infernal și nu știu dacă ar fi bine să dureze pe o perioadă lungă, de trei-patru ani. Pentru că, oricât ai încerca, dacă perioada aceasta de acumulare nu are pauză, dacă nu ai un timp să decantezi tot ce ai învățat, tot ce ai făcut, s-ar putea să nu obții rezultatul dorit. Asta se întîmplă și cu societatea în momentul de față. Ne concentrăm să acumulăm cât mai multe informații, să facem cât mai multe lucruri, să alergăm dintr-o parte în alta, dar nu e neapărat bine. Omul, ca specie, încă nu e pregătit pentru așa ceva. Poate că în viitor vom reuși să ținem ritmul cu toată cantitatea de informație, dar în momentul de față, nu cred că avem capacitatea să înghițim atât de mult.

Cum în articolele precedente dedicate acestui subiect m-am lăsat în voia entuziasmului, cucerită pînă peste urechi de prospețimea, energia și capacitatea de muncă a tinerilor artiști, acum, la încheierea celor două ediții ale proiectului de la Tg. Mureș, simt nevoia să atrag atenția și asupra notelor discordante. Nu este vorba, evident, de toți studenții, ci de un procent mic, dar nu tocmai de neglijat.

Nu știu dacă poate fi explicat ca semn al autismului vremii sau al mutației produse în mentalul nostru  de reflexul de broadcast yourself pe youtube, dar majoritatea copleșitoare a textelor s-a dovedit o simplă acumulare - mai alertă sau mai obositoare -, de monologuri. Apriori, formulei nu i se poate obiecta nimic în sine. Că ea se poate dovedi de succes dacă textele sînt bine scrise, regizorul inventiv cu carul iar actorii foc de buni au dovedit-o spectacole ca Magazinul cu fleacuri, Pisica verde sau Locuiesc în sensul giratoriu. Și totuși interminabila succesiune de monologuri obturează tocmai frumusețea cea mai intensă a teatrului, nașterea viului, de la o secundă la alta, prin reacția unuia la ce spune partenerul de scenă (și, doamne, cît ne lipsesc reacțiile respective!). Tocmai de aceea un spectacol ca Intim, în care actorii vorbeau unul cu altul, a părut un regal în comparație cu celelalte.

Așadar... dacă aș fi student și aș avea mintea de acum (ce incongruență nefericită în termeni!) aș fi profitat de oportunitatea acestei simulări și aș fi dus jocul pînă la capăt. Adică:

• deși jucam pe axa Centru și Nord-Vest, m-aș fi folosit și de acest timp ca să-mi corectez accentul și să-mi pot interpreta rolul în limba standard. Cine știe ce șansă mi se va oferi în film sau pe scena vreunui teatru unde accentul ardelenesc și diftongurile pronunțate specific zonei, cum o face actrița care joacă rolul Doamnei Rădulescu din Telescaun, m-ar încurca? Bașca, un actor profesionist trebuie să știe să pronunțe și în forma academică.
  
  
• dacă aș fi fost în locul celor cărora s-au ocupat de caietele-program, întrucît studenții actori nu au devenit încă staruri cărora tot poporul să le știe și numele, și fața, le-aș fi pus fotografiile ca să ajut mai tare la popularizarea lor. I-aș fi ajutat astfel și pe nefericiții ce scriu despre spectacol pentru care ghicirea fiecărui actor într-o listă aranjată alfabetic bate de departe probele lui Oedip în fața Sfinxului. Singura excepție fericită a fost programul de la Telescaun.
  
  
• o sumă de contrarii s-a dovedit acest Telescaun, căci opțiunea regizorală pentru un simbolism dens s-a dovedit greu de mixat cu tematica societății contemporane. Rezultatul? O struțocămilă de zile mari! Unitatea stilistică e și ea importantă, măcar că adesea se percepe doar subliminal în teatru.
  
  
• dacă acest proiect tot era o încercare unde competiția nu s-a dovedit acerb-dezumanizantă, atunci trebuie să recunosc că o declarație ca a managerului de la Teatrul Styx, „Sîntem o familie. Nu ne-am dus să ne plîngem chiar în momente grele”, a stîrnit din capul locului simpatia. Oricine depășește omniprezentul model românesc al mahalalei și al „divorțurilor brutale” merită felicitări. Dacă mai cultivă și solidaritatea, se află deja printre oamenii superiori.
  
  
• apropo, mă întreb ce diferență mai pot sesiza între oamenii superiori, cum se consideră artiștii, și pițipoancele de la televizor de care cei din urmă rîd nu o dată, cînd și unii și celelalte fac greșeli elementare de limbă, ca adverbul decît folosit cu verbul la afirmativ sau atotrăspîndita formulă (de evitat!!!) ca și în loc de ca. Așa am observat la conferința de presă de la spectacolul Animale de companie al cărui caiet-program mai era și plin de greșeli pe deasupra. Și dacă tot vorbim de colegialitate și solidaritate, nu cred că vreo studentă și-ar fi refuzat colega maghiară în caz că aceasta ar fi rugat-o să-i corecteze textul și să-i facă ultimele retușuri. Anul trecut, în același proiect, formula a funcționat infailibil.
  
  
• și dacă tot a venit vorba de conferințe de presă iar eu, student artist, simulez cap-coadă un spectacol în toate etapele, atunci aș fi profitat o dată în plus de un asemenea exercițiu ca să-mi pregătesc un minidiscurs coerent de cîteva fraze în loc de două zîmbete și o atitudine care, oricît de simpatice ar fi fost, nu țin loc de calupul de informații cu care trebuie să plece ziaristul la redacție. E și acesta un exercițiu de maximă utilitate.
  
  
• și dacă tot sînt un actor care a parcurs stagiul de practică pentru spaţiul mic, atunci de ce cînd mă aflu la nici doi metri de spectator îi urlu în urechi de parcă ar trebui să mă audă și balconul al doilea de la Opera Națională, cum s-a întîmplat în același spectacol, Animale de companie? De ce să nu-mi adecvez volumul și maniera de actorie la sală și poate chiar la tipul de public din fața mea? De ce să-mi joc toți mușchii feței într-un dramatism de Othello de secol al XIX-lea, cînd un minimalism cinstit ar fi servit mult mai bine rolului de agent de asigurări pentru care mă aflu pe scenă? Sigur că există numeroși actori profesioniști, unii chiar considerați de mare valoare, care simt nevoia să arate la fiecare rol, bașca în fiecare minut, tot ce știu să facă, într-o demonstrație perpetuă de tehnică, trăirism și forță actoricească. Din păcate, pe aceștia nici un regizor nu-i mai poate stăpîni. Dar nu e un model demn de împrumutat! Un profesionist va simți întotdeauna că demonstrația de retorică teatrală a colegului e doar făcătură. Țipatul pe scenă e boală veche la români iar Crash Test Dummy a părut să se înscrie, în multe momente, în nefericita tradiție. Ce decurge de aici? Că bietul spectator, cînd vede că se apropie rîndul ultimului actor, deci al ultimului monolog, începe să spere cu toată puterea în eliberare. Or teatrul aduce bucurie, nu dorința de a scăpa cît mai repede din sală. E drept că nici un spectacol nu ar putea surclasa răcnetele, lipsa de sens și de miză din Viața bate câmpii căci anumite actrițe de aici dețin o incontestabilă (și totodată detestabilă!) suveranitate.
  
  

Hei, dar cum spunea un profesor al meu în facultate, nu-mi da sfaturi, că pot să greșesc și singur! Așa că nu-mi rămîne decît să mă mai bucur o dată de reușita proiectului și să le urez tuturor baftă maximală de acum înainte!